Când dragostea de mamă nu mai e de ajuns: Povestea mea despre sacrificiu, dezamăgire și speranță

— Radu, nu mai pot. Pur și simplu nu mai pot, am spus cu voce tremurândă, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Era a treia oară luna aceea când fiul meu îmi cerea bani. Pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și întreținere, dar el părea să creadă că buzunarul meu e fără fund.

Radu s-a uitat la mine cu o privire rece, aproape străină. — Bine, mamă. Dacă nu poți, nu poți. Dar să știi că Mara o să fie dezamăgită. Îi promisesem că mergem la teatru cu tine.

Am simțit cum mi se strânge inima. Mara, nepoata mea de șapte ani, era lumina ochilor mei. De fiecare dată când venea la mine, casa se umplea de râsete și viață. Dar știam că nu pot continua așa. Deja vândusem verigheta lui Gheorghe, soțul meu răposat, ca să-i plătesc lui Radu o rată la bancă.

M-am ridicat încet de pe scaunul vechi din bucătărie și am privit pe geam la copacii desfrunziți din fața blocului. Era noiembrie, iar frigul pătrundea până în oase. În minte mi-au revenit anii în care alergam între două joburi — ziua la fabrica de confecții, noaptea făceam curățenie la școală — doar ca să-i pot cumpăra lui Radu haine noi și să-i plătesc meditațiile la matematică.

— Mamă, tu nu înțelegi cât de greu e acum! a izbucnit el dintr-o dată. Toți au ajutor de la părinți! Tu ce fel de mamă ești?

Am simțit cum mă năpădește rușinea și furia în același timp. Oare chiar eram o mamă rea? Oare toate sacrificiile mele nu mai valorau nimic?

— Radu, am făcut tot ce am putut pentru tine. Dar acum… nu mai am de unde.

A plecat trântind ușa. Nu m-a sunat nici a doua zi, nici a treia. Au trecut săptămâni. Am încercat să-l sun eu, dar nu răspundea. Am trimis mesaje pentru Mara — niciun răspuns.

Zilele s-au scurs una după alta, monotone și reci. Dimineața mă trezeam devreme, din obișnuință, pregăteam cafeaua și mă uitam la poza cu Mara de pe frigider. În fiecare vineri îi cumpăram ciocolata preferată, sperând că poate va veni totuși.

Vecina mea, doamna Stanciu, mă întreba mereu:

— Ce face Radu? Nu l-am mai văzut de mult.

Nu știam ce să-i răspund. Mi-era rușine să spun adevărul: că fiul meu nu mă mai caută pentru că nu-i mai dau bani.

Într-o zi, am primit un plic în cutia poștală. Era o felicitare de Crăciun de la Mara, scrisă cu litere stângace: „Te iubesc, bunico! Mi-e dor de tine.” Am plâns ore întregi ținând bucata aceea de carton la piept.

De Crăciun am stat singură. Am făcut sarmale și cozonac doar pentru mine. Am pus sub brad un cadou mic pentru Mara — o păpușică îmbrăcată în ie — dar nimeni n-a venit să-l ia.

În ianuarie am încercat din nou să-l sun pe Radu. Mi-a răspuns sec:

— Mamă, suntem ocupați. Poate altădată.

— Radu… măcar las-o pe Mara să vină la mine câteva ore…

— Nu cred că e o idee bună acum.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am întrebat dacă am greșit undeva ca mamă. Poate l-am răsfățat prea mult? Poate i-am dat prea ușor tot ce a cerut?

Într-o zi, la piață, m-am întâlnit cu fosta mea colegă de la fabrică, Mariana.

— Elena, tu ai crescut singură un băiat minunat! Nu te învinovăți pentru alegerile lui! Copiii din ziua de azi cred că li se cuvine totul…

Dar cuvintele ei nu m-au liniștit. Seara mă uitam la televizor fără să văd nimic și mă gândeam: dacă aș fi avut mai mult curaj să spun „nu” mai devreme? Dacă i-aș fi arătat lui Radu că dragostea nu se măsoară în bani?

Au trecut luni întregi fără nicio veste de la ei. Într-o zi am primit un telefon de la școală: Mara era bolnavă și avea nevoie de cineva să o ia acasă. Am alergat cât am putut până acolo. Când m-a văzut, Mara a sărit în brațele mele:

— Bunico! Mi-a fost atât de dor!

Am dus-o acasă la mine și i-am făcut supa ei preferată. Seara târziu a venit Radu după ea.

— Mulțumesc că ai ajutat-o, a spus el fără să mă privească în ochi.

— Radu… eu sunt mama ta. Nu vreau decât să vă fiu aproape. Nu mai pot să vă ajut cu bani, dar vă pot da altceva: timp, dragoste…

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Poate ai dreptate… Poate am greșit și eu…

Nu știu dacă relația noastră va mai fi vreodată ca înainte. Dar știu că nu pot trăi fără Mara și fără speranța că într-o zi fiul meu va înțelege cât l-am iubit.

Mă întreb adesea: oare câți părinți ajung ca mine? Oare când au început copiii noștri să creadă că dragostea se măsoară în bani? Voi ce ați face în locul meu?