„Nu pleca, mamă!” – Cum trădarea soțului meu m-a forțat să mă regăsesc departe de casă

— Mamă, nu pleca! Vlad se agăța de mâneca paltonului meu, cu ochii umezi și obrajii roșii de frig. Încercam să-mi țin lacrimile în frâu, dar simțeam cum mă sufocă. În spatele meu, tata își dregea glasul: — Hai, Lidia, taxiul te așteaptă.

Nu știu cum am ajuns aici. Poate că totul a început cu acea conversație rece, într-o seară de decembrie, când Radu a venit acasă târziu și nici măcar nu s-a obosit să inventeze o scuză. — Am obosit, Lidia. Nu mai merge între noi.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am știut atunci că zvonurile pe care le auzisem la serviciu nu erau doar răutăți gratuite. Prietena mea, Irina, îmi spusese: — Lidia, ai grijă la Radu. L-am văzut cu o femeie blondă la cafenea. Am râs atunci, refuzând să cred. Dar când am găsit mesajele pe telefonul lui, nu mai era loc de îndoială.

— Cum ai putut? am urlat la el într-o noapte, când Vlad dormea. — Cum ai putut să-mi faci asta după tot ce am construit împreună?

Radu a ridicat din umeri, cu acea nepăsare care m-a durut mai tare decât orice cuvânt. — Nu mai simt nimic pentru tine. M-am săturat de viața asta.

Am plâns zile întregi. Mama încerca să mă liniștească: — O să treacă, draga mea. Dar eu știam că nu va trece. Tot ce aveam era Vlad și ruinele unei vieți pe care o crezusem stabilă.

Când Radu a plecat definitiv la „noua lui familie”, am rămas singură cu Vlad și cu facturile care se adunau. Salariul meu de contabilă la o firmă mică din Ploiești abia ne ajungea pentru strictul necesar. Tata m-a privit într-o seară lungă și grea: — Lidia, nu poți continua așa. Gândește-te la Vlad.

Așa am ajuns să iau decizia care mi-a sfâșiat sufletul: să plec la muncă în Italia. O verișoară îmi spusese că are nevoie de cineva să îngrijească o bătrână în Torino. Nu era visul meu, dar era singura cale să-i ofer lui Vlad o șansă.

Despărțirea a fost un coșmar. Vlad nu voia să-mi dea drumul din brațe. Mama plângea pe ascuns, iar tata încerca să pară puternic. — O să fie bine, fata tatii. O să vezi.

Primele luni în Italia au fost un infern. Nu cunoșteam limba, bătrâna pe care o îngrijeam era morocănoasă și suspicioasă. În fiecare seară, după ce îi făceam baie și îi dădeam medicamentele, mă prăbușeam pe patul îngust din camera de serviciu și plângeam în pernă.

Vorbeam cu Vlad pe video când puteam. — Mamă, când vii acasă? mă întreba el cu voce subțire.

— Curând, puiule. Curând… Dar știam că nu va fi curând.

Într-o zi, bătrâna a făcut o criză și a trebuit să sun la ambulanță. M-am descurcat singură, fără să intru în panică. Atunci am simțit pentru prima dată că pot fi puternică.

Cu timpul, am început să învăț italiana de la copiii vecinilor și de la televizor. Am legat prietenii cu alte românce: Maria din Bacău, care lucra la curățenie într-un hotel; Nicoleta din Vaslui, care avea grijă de doi bătrâni surzi. Ne întâlneam duminica în parc și vorbeam despre copii, despre dorul de casă și despre bărbații care ne-au trădat sau ne-au uitat.

Într-o seară, Maria mi-a spus: — Știi ce e cel mai greu? Nu munca asta grea… ci faptul că acasă copiii cresc fără noi.

Avea dreptate. Vlad devenea tot mai distant la telefon. — Mamă, nu mai vreau să vorbesc acum… Am teme.

Am simțit cum mi se rupe sufletul de fiecare dată când îl vedeam mai matur decât ar fi trebuit să fie la vârsta lui.

După doi ani în Italia, am reușit să strâng bani pentru ca Vlad să meargă la o școală mai bună și să-i cumpăr un laptop nou. Dar între noi rămânea un zid invizibil.

Într-o vară, am venit acasă pentru două săptămâni. Vlad era deja adolescent. M-a întâmpinat rece: — Bună, mamă.

Am încercat să-l iau în brațe, dar s-a tras înapoi. — De ce ai plecat? De ce m-ai lăsat?

Nu am avut răspunsuri bune. Doar lacrimi și regrete.

Într-o seară târzie, mama mi-a spus: — Poate că ai făcut ce trebuia pentru el… dar uneori copiii nu înțeleg sacrificiile părinților.

Acum sunt încă în Italia. Bătrâna pe care o îngrijesc a ajuns ca o bunică pentru mine. Maria s-a întors acasă după ce soțul ei s-a îmbolnăvit grav; Nicoleta încă visează să-și aducă fetele lângă ea.

Uneori mă întreb dacă am ales bine sau dacă am pierdut totul încercând să salvez ceva din viața noastră distrusă de trădare.

M-am schimbat mult – sunt mai puternică, dar și mai singură ca oricând.

Oare va putea Vlad vreodată să mă ierte? Oare pot eu vreodată să iert pe cineva – sau chiar pe mine însămi? Ce ați fi făcut voi în locul meu?