Între iubire și sacrificiu: Povestea unei mame românce

— Ana, nu mai pot! Nu mai pot să te văd așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce ea stătea pe marginea patului, cu ochii roșii de plâns.

Era deja a treia oară în acea lună când venea la mine acasă, cu obrajii scăldați în lacrimi și cu mâinile tremurânde. Îmi povestea mereu aceleași lucruri: cum Mihai, soțul ei, ridică tonul, cum îi reproșează fiecare bănuț cheltuit, cum îi controlează telefonul și îi interzice să iasă cu prietenele. Și totuși, de fiecare dată când îi spuneam să-l lase, mă privea cu ochii aceia mari și triști și îmi răspundea: — Mamă, nu pot. Îl iubesc. Și dacă plec, unde mă duc? Cu ce bani trăiesc?

Am crescut-o singură pe Ana. Tatăl ei a plecat când ea avea doar șase ani și nu s-a mai uitat niciodată înapoi. Am muncit pe brânci ca să-i ofer tot ce avea nevoie: haine curate, mâncare caldă, școală bună. Am renunțat la visele mele pentru ca ea să le poată avea pe ale ei. Și acum, când o văd prinsă într-o relație care o distruge, simt că tot sacrificiul meu a fost în zadar.

Într-o seară de iarnă, după ce Ana a plecat din nou la Mihai, am stat ore întregi pe întuneric, cu mâinile strânse în poală. M-am gândit la toate momentele când am fost prea blândă cu ea, când am încercat să-i fac viața mai ușoară, când am trecut cu vederea micile ei greșeli. Poate că am greșit. Poate că am crescut-o prea dependentă de mine.

A doua zi dimineață, am luat o decizie care mi-a sfâșiat inima. Am sunat-o pe Ana și i-am spus răspicat:

— Dacă nu-l lași pe Mihai, nu-ți mai dau niciun ban. Nu te mai ajut cu chiria, nu-ți mai plătesc ratele la facultate. E timpul să alegi: viața ta sau dependența de el.

A urmat o tăcere apăsătoare la celălalt capăt al firului. Apoi am auzit un suspin și vocea ei stinsă:

— Mamă… cum poți să-mi faci asta?

— Pentru că te iubesc prea mult ca să te privesc cum te distrugi singură.

Au trecut zile întregi fără să-mi răspundă la telefon. M-am simțit ca cea mai rea mamă din lume. Sora mea, Viorica, mi-a spus că sunt prea dură:

— Mariana, nu poți să-ți lași copilul fără sprijin! O s-o pierzi de tot!

Dar eu știam că dacă nu fac nimic, o pierd oricum. O pierd încet, zi după zi.

Într-o duminică după-amiază, Ana a apărut la ușa mea. Era slabă, cu cearcăne adânci sub ochi și cu hainele mototolite. S-a prăbușit în brațele mele și a plâns ca atunci când era mică.

— Mamă… am încercat să plec… dar Mihai m-a amenințat că dacă îl părăsesc, mă dă afară din casă și nu-mi lasă nimic. Nu știu ce să fac!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să-i spun că totul va fi bine, că o voi ajuta oricum ar fi. Dar m-am abținut. Trebuia să fie decizia ei.

În zilele care au urmat, Ana a început să vină tot mai des la mine. Încet-încet, a început să vorbească despre fricile ei, despre rușinea de a recunoaște că mariajul ei e un eșec, despre teama de a fi singură într-un oraș mare ca Bucureștiul.

Într-o seară ploioasă, am stat împreună la bucătărie și am băut ceai. Ana s-a uitat lung la mine:

— Mamă… tu ai fost vreodată atât de singură încât să accepți orice doar ca să nu rămâi fără nimeni?

M-am uitat la ea și mi-am amintit de serile în care plângeam după tatăl ei, de anii în care am crezut că nu voi reuși niciodată singură.

— Da, Ana… dar am învățat că uneori singurătatea e mai bună decât o viață trăită în frică și umilință.

A doua zi dimineață, Ana mi-a spus că vrea să vorbească cu un psiholog. Am simțit pentru prima dată o rază de speranță.

Au trecut luni de zile până când a avut curajul să-l părăsească pe Mihai. A fost greu — el a făcut scandal, i-a trimis mesaje amenințătoare, a încercat să o convingă să se întoarcă. Dar Ana a rezistat. Și eu am fost acolo pentru ea — nu cu bani, ci cu brațele deschise și cu inima plină de dragoste.

Astăzi Ana locuiește singură într-o garsonieră micuță. Muncește mult și încă se teme uneori de viitor. Dar zâmbește din nou. Iar eu mă întreb mereu: oare am făcut bine? Oare dragostea noastră va fi vreodată la fel? Unde se termină ajutorul și unde începe controlul? Poate cineva să-mi spună?