Fără pătuț, fără scutece: Întoarcerea acasă care mi-a schimbat viața

— Unde e pătuțul? am întrebat cu vocea tremurândă, ținând-o pe Mara la piept, învelită în păturica roz pe care o primisem de la mama. Vlad s-a uitat la mine cu ochii roșii, încercând să-și ascundă panica. — Nu am apucat să-l montez… Am avut atâtea pe cap…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. În jurul meu, apartamentul mirosea a mâncare arsă și a oboseală. Pe masa din sufragerie erau vase nespălate, iar pe canapea, hainele noastre stăteau aruncate grămadă. Mara plângea încet, ca și cum simțea și ea că ceva nu e în regulă.

— Nici scutece nu mai avem, a continuat Vlad, evitându-mi privirea. Am încercat să găsesc la farmacie, dar era închis…

M-am prăbușit pe marginea patului, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Mă simțeam trădată de realitate. Toată sarcina visasem la momentul acesta: să vin acasă cu copilul meu, să fim o familie fericită. Dar acum eram doar doi oameni epuizați, într-un apartament prea mic și prea rece pentru atâtea vise.

Mama mă sunase de dimineață: — Să nu uiți să-i dai ceai de mușețel! Și să nu-l lași pe Vlad să facă totul singur, că bărbații nu se pricep!

Dar eu nu voiam să fiu ca mama. Voiam să fim o echipă. Să ne descurcăm împreună.

— Vlad, de ce nu m-ai sunat? De ce nu mi-ai spus că nu ești pregătit? am întrebat printre suspine.

— Am vrut să mă descurc singur… Nu voiam să te stresez și pe tine, a răspuns el încet. Dar nu mai pot… Nu mai pot!

A izbucnit în plâns, pentru prima dată de când îl cunosc. M-am uitat la el și am văzut cât de obosit era: cearcăne adânci, barba crescută neîngrijit, ochii goi.

— Nici eu nu mai pot, Vlad… Nu știu dacă sunt pregătită pentru asta…

Mara a început să plângă mai tare. Am luat-o în brațe și am legănat-o mecanic. În mintea mea se derulau toate sfaturile primite: „Să nu plângi de față cu copilul!”, „Să fii puternică!”, „Să nu-l lași pe Vlad să se simtă inutil!”

Dar cum să fii puternică atunci când totul se destramă în jurul tău?

Noaptea aceea a fost un coșmar. Mara nu a dormit deloc, iar noi ne-am certat din orice: că nu găsim biberoanele, că laptele praf s-a terminat, că nu știm cum să-i schimbăm scutecul improvizat dintr-un prosop vechi. La un moment dat, Vlad a ieșit pe balcon și a stat acolo aproape o oră. M-am temut că nu se va mai întoarce.

Dimineața m-a găsit stând pe podea, cu Mara adormită în brațe și cu ochii umflați de plâns. Vlad s-a întors în cameră cu două cafele reci și o privire vinovată.

— Îmi pare rău… Nu sunt bun de nimic, a șoptit el.

— Nici eu nu sunt… Poate că n-ar fi trebuit să avem un copil acum…

Cuvintele mele au plutit între noi ca o sentință. Vlad s-a uitat la mine șocat, apoi a lăsat capul în jos.

— Nu spune asta… O iubim pe Mara…

— O iubim, dar nu știm cum să fim părinți! am izbucnit eu.

A urmat o tăcere grea. Am început să râd isteric printre lacrimi.

— Uite la noi! Suntem doi adulți care nu știu nici măcar să schimbe un scutec!

Vlad s-a apropiat încet și m-a îmbrățișat. Pentru prima dată după multe luni, am simțit că suntem din nou împreună în aceeași barcă.

— Hai să încercăm din nou… Împreună, a spus el.

În zilele următoare am cerut ajutorul mamei. A venit cu borcane de supă și sfaturi peste sfaturi. Ne-am certat iar: ea voia să fac totul ca pe vremea ei; eu voiam să încerc altfel. Vlad s-a retras tot mai mult în muncă; eu am început să mă simt invizibilă.

Seara, când Mara adormea (rar), stăteam pe balcon și mă întrebam dacă toate mamele trec prin asta sau doar eu sunt atât de slabă. Pe grupurile de mămici de pe Facebook vedeam doar poze cu bebeluși zâmbitori și case curate. Nimeni nu vorbea despre crizele de plâns sau despre certurile cu soțul.

Într-o noapte, după ce Mara a făcut febră și am alergat cu ea la spital, Vlad mi-a spus:

— Poate ar trebui să mergem la un psiholog… Să vorbim cu cineva…

Am râs amar:

— Și cine are timp sau bani de psiholog când abia avem bani de scutece?

Dar gândul a rămas acolo. Într-o zi am sunat la un centru gratuit pentru părinți și am vorbit cu o doamnă blândă care mi-a spus că e normal să mă simt copleșită.

— Nu sunteți singură, mi-a spus ea. Și nu sunteți o mamă rea dacă aveți nevoie de ajutor.

Am început să cred că poate nu suntem chiar atât de pierduți.

Au trecut luni până când am reușit să ne găsim ritmul. Certurile nu au dispărut, dar am învățat să cerem ajutor și să ne iertăm unul pe altul pentru greșeli mici și mari. Mara a crescut sănătoasă și veselă, iar noi am devenit părinții pe care îi visam — nu perfecți, dar reali.

Uneori mă uit la pozele din primele zile acasă și mă întreb: De ce nu vorbim mai des despre cât de greu este începutul? De ce ne ascundem vulnerabilitatea sub poze perfecte? Poate dacă am fi mai sinceri unii cu alții, am fi mai puțin singuri în haosul acesta frumos numit familie.