Între Cruce și Moștenire: Povestea Unei Împăcări

— Nu pot să cred, Ilinca! Tu chiar vrei să-mi iei casa părintească? Ai uitat cine a stat lângă tata în ultimii ani?
Vocea fratelui meu, Radu, răsuna în bucătăria mică, cu pereții scorojiți de la atâta fum de țigară și supărare. Mama stătea la masă, cu ochii în pământ, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era o după-amiază de noiembrie, friguroasă și mohorâtă, iar afară ploua mărunt, ca și cum cerul plângea pentru noi.

Nu-mi imaginam vreodată că moartea tatălui ne va aduce aici. După înmormântare, am încercat să ținem familia unită, dar discuțiile despre moștenire au scos la iveală tot ce era mai urât în noi. Tata lăsase o casă bătrânească în satul nostru din Buzău și un teren pe care îl lucra Radu. Eu eram plecată la București de ani buni, dar veneam acasă cât puteam de des. Radu simțea că i se cuvine totul pentru că el a rămas aproape de părinți. Eu simțeam că tata m-a iubit la fel și că merit și eu o parte din ce a lăsat.

— Nu vreau să-ți iau nimic, Radu! Dar și eu sunt fata lui tata. Și eu am dreptul meu! am spus cu voce tremurată.

— Dreptul tău? Tu ai plecat! Eu am rămas aici, am avut grijă de el când nu mai putea să se ridice din pat! Tu ai venit doar la sărbători și ai plecat repede înapoi la oraș!

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Știam că are dreptate într-un fel, dar nu era vina mea că viața m-a dus departe. Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar m-am abținut. Mama a ridicat privirea spre mine, cu ochii roșii de plâns:

— Ilinca, nu vreau să vă certați. Tata nu ar fi vrut asta…

Am ieșit afară în ploaie, fără umbrelă, fără nimic. Am mers pe uliță până la biserica din sat. Era pustie, doar lumina slabă a unei lumânări pâlpâia în fața altarului. M-am așezat pe o bancă și am început să mă rog. Nu știu cât timp am stat acolo, dar am simțit pentru prima dată că nu sunt singură. Am vorbit cu Dumnezeu ca și cum ar fi fost tatăl meu: „Doamne, dă-mi putere să nu-mi urăsc fratele. Ajută-mă să găsesc o cale să-l înțeleg.”

Zilele următoare au fost un chin. Radu nu-mi răspundea la telefon, iar mama era tot mai abătută. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Uite-i și pe ăștia, se ceartă pentru avere ca toți românii…” M-am simțit rușinată, dar și furioasă. De ce trebuie să ajungem aici? De ce moștenirea ne desparte?

Într-o seară, am găsit într-un sertar vechi o scrisoare de la tata. Scrisul lui tremurat spunea: „Sper ca după ce nu voi mai fi, voi să rămâneți împreună. Casa asta nu valorează nimic fără voi doi.” Am plâns cu scrisoarea la piept până dimineața.

A doua zi am mers din nou la biserică. Preotul satului, părintele Gheorghe, m-a văzut și m-a chemat la spovedanie. I-am spus totul: despre ceartă, despre vinovăție, despre cât de mult îmi lipsește tata.

— Ilinca, mi-a spus blând părintele, moștenirea cea mai mare pe care ți-a lăsat-o tatăl tău este iubirea dintre voi. Nu lăsa banii sau casa să vă despartă. Roagă-te pentru fratele tău și caută-l din nou.

M-am întors acasă hotărâtă să încerc încă o dată. L-am găsit pe Radu în curte, tăind lemne. M-am apropiat încet:

— Radu… putem să vorbim?

Nu mi-a răspuns imediat. A lăsat toporul jos și s-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, obosiți.

— Ce mai vrei?

— Vreau doar să știi că nu vreau casa asta dacă asta te face fericit. Dar vreau să fim frați ca înainte. Să nu ne urâm pentru niște ziduri.

A tăcut mult timp. Apoi a oftat:

— Nu știu dacă pot să uit tot ce s-a spus… Dar nici eu nu vreau să rămân singur aici.

Ne-am îmbrățișat acolo, în curte, sub cerul plumburiu. Am plâns amândoi ca niște copii.

Am decis împreună: casa rămâne a lui Radu, iar terenul îl vom împărți. Mama a început să zâmbească din nou. Eu m-am întors la București cu sufletul mai ușor.

Au trecut doi ani de atunci. Vorbim des la telefon, iar de Crăciun ne strângem toți la masa mare din bucătărie. Moștenirea nu ne-a despărțit până la urmă — credința m-a ajutat să văd dincolo de orgolii.

Uneori mă întreb: oare câte familii se destramă pentru lucruri materiale? Oare cât valorează liniștea sufletească față de o casă sau un petic de pământ? Poate că răspunsul e mai simplu decât credem…