Cinci perechi de șosete pe zi: Povestea unei iubiri sufocate de obsesie

— Iar schimbi șosetele? am întrebat, încercând să-mi ascund exasperarea, în timp ce Sebastian își trăgea cu grijă a treia pereche de șosete pe ziua aceea. Era abia ora prânzului. Mirosea a detergent proaspăt și a tensiune nespusă.

— Nu pot altfel, Nicoleta. Simt că mă sufoc dacă nu sunt curate, mi-a răspuns el, fără să mă privească. Vocea lui era calmă, dar în spatele ei simțeam furtuna care ne măcina pe amândoi.

Nu știu când a început totul. Poate după ce s-a întors de la muncă, într-o zi ploioasă, cu noroi pe pantofi și o privire absentă. Sau poate atunci când mama lui, doamna Viorica, a venit în vizită și a început să inspecteze colțurile casei cu degetul, căutând praf invizibil. „Curățenia e sufletul casei”, spunea ea mereu. Dar Sebastian a dus vorba asta la extrem.

La început, mi se părea chiar drăguț: un bărbat ordonat, care nu lasă vasele nespălate și nu aruncă hainele pe jos. Dar apoi au apărut regulile: șosetele trebuiau schimbate la fiecare câteva ore, prosoapele doar o dată folosite, patul refăcut de trei ori pe zi. Dacă nu respectam ritualul lui, se încrunta și se retrăgea în tăcere.

— Nu înțelegi cât de murdar e totul! îmi striga uneori, cu ochii umezi de frustrare. — Tu nu simți? Nu vezi?

Am încercat să-l liniștesc. Am citit articole despre tulburări obsesiv-compulsive, am vorbit cu sora mea, Irina, care e psiholog. „Are nevoie de ajutor specializat”, mi-a spus ea într-o seară, după ce i-am povestit cum Sebastian refuzase să atingă clanța ușii fără un șervețel.

Dar cum să-i spun asta? În familia noastră nu se vorbea despre psihologi. Tata încă mai crede că depresia e doar lene și că „bărbații adevărați” nu plâng. Când am încercat să-i sugerez lui Sebastian să meargă la un specialist, a izbucnit:

— Ce vrei să spui? Că sunt nebun? Că nu sunt în stare să-mi controlez viața?

Am tăcut atunci. Dar liniștea dintre noi a devenit tot mai grea. Seara stăteam fiecare pe partea lui de pat, el cu ochii la tavan, eu cu lacrimile ascunse sub pernă. Îmi lipsea omul care mă făcea să râd la cină, care mă ținea de mână pe stradă.

Într-o duminică, am mers la părinții mei la masă. Mama a observat imediat că ceva nu e în regulă.

— Ce-i cu voi? Parcă sunteți doi străini.

Sebastian a zâmbit forțat și s-a scuzat că trebuie să meargă la baie să-și spele mâinile. A stat acolo douăzeci de minute. Tata s-a uitat la mine cu sprâncenele ridicate.

— Fata tatii, ai grijă la ce te înhami. Oamenii nu se schimbă ușor.

Am plecat devreme acasă. În taxi, Sebastian mi-a spus:

— Nu mai vreau să merg nicăieri. Nu mai vreau să văd pe nimeni. Toți sunt murdari.

Am simțit atunci că mă prăbușesc. Am început să-l evit și eu, să mă ascund în muncă și în vizite la Irina. Dar casa noastră devenise un câmp de luptă: detergentul și șervețelele erau armele lui; tăcerea și oboseala — ale mele.

Într-o noapte, l-am găsit plângând în baie, cu șosetele ude în mâini.

— Nu mai pot, Nicoleta… Nu mai pot trăi așa…

M-am așezat lângă el pe gresia rece și l-am ținut în brațe ca pe un copil speriat.

— Hai să cerem ajutor împreună. Nu ești singur.

A fost prima dată când nu m-a respins. A doua zi am sunat la un cabinet de psihoterapie din oraș. Drumul spre vindecare a fost lung și plin de recidive. Au fost zile când Sebastian refuza să iasă din casă sau când își schimba șosetele din oră în oră. Dar au fost și zile bune: zile în care am râs din nou împreună sau am ieșit la plimbare fără teamă.

Familia lui n-a acceptat ușor situația. Doamna Viorica m-a acuzat că „l-am stricat” pe fiul ei cu ideile mele moderne despre terapie.

— Pe vremea mea nu existau prostiile astea! O femeie adevărată își ține bărbatul sănătos!

Am plâns mult după acea discuție. Dar am ales să rămân lângă Sebastian — nu pentru că era ușor, ci pentru că încă îl iubeam pe omul care se ascundea sub straturile de frică și rușine.

Astăzi, după doi ani de terapie, Sebastian încă are zile grele. Dar nu mai schimbă cinci perechi de șosete pe zi. Uneori uităm chiar să le spălăm la timp și râdem amândoi de asta.

M-am întrebat adesea: cât poate rezista dragostea când devine prizoniera unei obsesii? Poate fi salvat un om dacă el însuși nu vrea să fie salvat? Sau poate dragostea adevărată începe abia atunci când alegi să rămâi chiar și atunci când totul pare pierdut?