Singură între doi: Povestea unei mame care nu renunță

— Mamă, iar ne cerți? Dar n-am făcut nimic rău! vocea lui Vlad răsună în sufragerie, în timp ce Radu se ascunde după canapea cu o pernă ruptă în brațe. Mă uit la ceas: e abia ora 10 dimineața și deja simt că am trăit o zi întreagă. Mă simt ca un arbitru într-un meci fără sfârșit, unde regulile se schimbă de la o clipă la alta.

De când soțul meu, Lucian, a plecat în Germania „doar pentru câteva luni”, totul s-a schimbat. Au trecut trei ani de atunci. La început, băieții îl sunau zilnic, îi arătau desenele lor prin cameră, dar cu timpul au început să-l uite. Eu n-am avut acest lux. Am rămas aici, în apartamentul nostru din cartierul Militari, cu doi copii care par să aibă energia unui stadion întreg.

— Vlad, Radu, vă rog! Nu mai alergați prin casă! vecina de la etajul de jos bate iar în țeavă. Mă simt mică și neputincioasă. Mă gândesc la toate momentele când am încercat să-i țin ocupați: puzzle-uri, lego, desenat, dar nimic nu pare să-i liniștească. Ei vor acțiune, vor să urle, să sară, să râdă zgomotos.

La locul de joacă din spatele blocului e mereu același scenariu. Vlad împinge un copil din greșeală, Radu varsă nisip pe picioarele unei fetițe. Mamele se uită la mine cu sprâncenele ridicate.

— Doamnă, poate ar trebui să-i supravegheați mai atent! îmi spune o mamă cu voce tăioasă.

Îmi mușc buza și îmi cer scuze. Îi iau pe băieți deoparte și încerc să le explic:

— Nu e frumos să împingi, Vlad! Radu, nu arunca cu nisip!

— Dar mama, toți copiii fac asta! protestează Vlad.

— Da, dar tu faci mai mult! îi răspund fără să-mi dau seama cât de dur sună.

Ajungem acasă și mă privesc în oglindă. Când am devenit femeia asta obosită, cu cearcăne adânci și părul prins mereu într-un coc neglijent? Când am uitat să râd?

Seara, după ce adorm copiii, primesc un mesaj de la Lucian: „Sper că ești bine. O să trimit bani luna viitoare.” Atât. Nicio întrebare despre Vlad sau Radu. Închid telefonul și plâng în tăcere.

A doua zi dimineață, Vlad vine la mine cu ochii mari:

— Mamă, tu nu te superi niciodată pe noi?

Îl iau în brațe și simt cum inima mi se strânge.

— Ba da, Vlad. Dar vă iubesc prea mult ca să rămân supărată.

Într-o duminică, mergem la aniversarea verișoarei lor, Ioana. Casa e plină de copii cuminți care stau la masă și colorează liniștiți. Vlad și Radu încep să alerge printre scaune, răstoarnă un pahar cu suc și izbucnesc în râs. Sora mea, Mirela, mă trage deoparte:

— Nu poți să-i controlezi deloc? Poate ar trebui să ceri ajutorul unui specialist…

Simt cum mi se urcă sângele la cap.

— Mirela, tu ai un copil liniștit! Nu știi cum e!

— Poate că nu știu… dar nici nu poți continua așa la nesfârșit!

Mă simt judecată din toate părțile: de familie, de vecini, de părinții de la locul de joacă. Nimeni nu vede cât mă străduiesc. Nimeni nu știe cât mă doare când îi aud spunând „copiii aceia obraznici”.

Într-o seară, după o zi grea la serviciu — lucrez ca vânzătoare la supermarket — ajung acasă și găsesc sufrageria plină de jucării împrăștiate. Vlad stă pe canapea cu ochii în telefonul meu vechi; Radu desenează pe perete cu carioca roșie.

— Nu mai pot! urlu din toți rărunchii. Nu mai pot!

Băieții se opresc brusc și mă privesc speriați. Îmi dau seama că am ajuns la limită. Mă prăbușesc pe podea și plâng în fața lor pentru prima dată.

Vlad vine lângă mine și mă ia de mână:

— Mamă… doar tu poți să ne suporți…

Radu mă îmbrățișează strâns:

— Nu pleca niciodată!

În acea clipă realizez că da, doar eu pot să-i țin împreună. Doar eu pot să le fiu mamă și tată în același timp. Dar cine are grijă de mine?

Încep să caut ajutor: merg la psihologul școlii, citesc articole despre parenting pozitiv, vorbesc cu alte mame singure pe grupuri online. Învăț să cer ajutorul surorii mele chiar dacă mă judecă; accept că nu trebuie să fiu perfectă.

Cu timpul, băieții cresc și învață să-și gestioneze energia altfel: îi înscriu la karate și la cursuri de pictură. Nu devin peste noapte copii cuminți, dar văd schimbarea în ochii lor: sunt mai fericiți și mai liniștiți.

Uneori încă mă simt singură și copleșită. Dar când îi văd râzând împreună sau când Vlad îmi spune „mamă, ești cea mai tare”, simt că tot efortul meu nu a fost în zadar.

M-am întrebat adesea: oare câte mame ca mine există? Oare câte dintre noi tragem de noi până la epuizare fără ca cineva să observe? Poate că povestea mea va ajuta pe cineva să nu se mai simtă singură…

Poate că nu există rețete magice pentru a crește copii „buni”, dar există dragoste — și uneori asta e tot ce avem nevoie ca să mergem mai departe.

M-am întrebat mereu: dacă nu eu, atunci cine? Cine ar putea vreodată să-i iubească așa cum o fac eu?