Când i-am cerut bunicii să-mi lase casa: Adevărul despre iubire, încredere și familie

— Ioana, nu știu dacă faci bine ce faci, mi-a șoptit bunica Maria, cu ochii umeziți de amintiri și teamă. Stăteam la masa din bucătăria mică, cu fața de masă veche, brodată de mâinile ei, și simțeam cum fiecare cuvânt al meu apasă pe o rană nevindecată.

— Bunico, nu vreau să crezi că vreau ceva de la tine… doar că… știi cum e lumea. Dacă nu scrii nimic, după ce nu vei mai fi, o să vină toți să se certe pe casa asta. Eu… doar vreau să fie liniște.

A tăcut. Mâinile ei tremurau ușor pe cana de ceai. Am simțit un nod în gât. Nu era prima dată când mă gândeam la asta, dar niciodată nu avusesem curajul să-i spun direct. Casa asta era tot ce aveam. Aici am crescut, aici am plâns când mama și tata au plecat în Italia și n-au mai dat niciun semn. Maria m-a ținut în brațe nopți la rând, mi-a pus comprese pe frunte când aveam febră și mi-a făcut pachețel la școală chiar și când nu avea bani nici pentru ea.

— Ioana, tu ești fata mea, știi bine asta. Dar lumea… lumea vorbește. O să zică toți că te-am crescut ca să-mi iei casa. Ce-o să zică fratele tău? Ce-o să zică mătușa ta? Nu vreau să las ură în urmă.

Am simțit cum mă sufoc. Fratele meu, Vlad, nu venise niciodată să o vadă pe bunica. Mătușa Lenuța venea doar la Paște și Crăciun, cu sacoșa plină de cadouri ieftine și vorbe dulci. Eu eram cea care îi aducea medicamentele, îi făcea cumpărăturile și îi schimba pansamentele la picioare.

— Bunico, Vlad nici măcar nu te sună! Lenuța vine doar când are nevoie de bani! Eu sunt aici, eu am grijă de tine…

A oftat adânc și a privit pe geam, spre cireșul bătrân din curte.

— Știu, fata mea… dar sângele apă nu se face. Și dacă mâine te superi pe mine? Dacă te schimbi? Oamenii se schimbă când au acte pe casă…

M-am ridicat brusc de la masă. M-am simțit jignită, de parcă tot ce făcusem până atunci nu conta. Am ieșit în curte și am început să plâng în hohote, ascunsă după gardul viu. Nu voiam casa pentru mine. Voiam doar siguranța că nu o să ajung pe drumuri după ce ea nu va mai fi. Voiam să știu că sacrificiile mele contează.

Seara a venit Vlad. Nu știu cine îl sunase — poate chiar bunica, poate mătușa Lenuța care avea mereu urechi peste tot.

— Ce-i cu prostia asta? vrei să-i iei casa bătrânei? a izbucnit el din prag, cu voce tare.

— Vlad, nu e așa! Eu doar…

— Tu doar vrei să fii sigură că nu rămâi pe drumuri! Dar eu? Dar Lenuța? Noi nu contăm?

— Tu n-ai venit niciodată s-o vezi! Eu am stat aici cu ea!

— Nu contează! Suntem toți copiii ei! Casa asta e a familiei!

Bunica a început să plângă încet. Am simțit cum totul se destramă sub ochii mei. Am vrut să fug, dar nu puteam s-o las singură cu ei.

— Ajunge! a strigat ea printre lacrimi. Nu vreau ceartă pentru casa asta! Dacă trebuie, o dau primăriei!

A fost ca un trăsnet. Vlad a tăcut brusc. Eu am simțit că mă prăbușesc.

În zilele următoare, atmosfera a fost irespirabilă. Bunica nu mai vorbea cu nimeni. Eu îi aduceam mâncare și medicamentele în tăcere. Vlad nu mai venea deloc. Mătușa Lenuța a sunat de câteva ori, încercând s-o convingă pe bunica să-i lase ei casa „că are copii mici”.

Într-o seară târzie, bunica m-a chemat la ea în cameră.

— Ioana… mi-e frică. Mi-e frică să nu vă urâți după ce eu nu mai sunt. Mi-e frică să nu vă pierdeți unul pe altul pentru niște pereți și un acoperiș vechi.

Am luat-o de mână și am plâns împreună mult timp.

— Bunico… eu te iubesc pentru ce ai făcut pentru mine, nu pentru casa asta. Dar mi-e frică și mie… mi-e frică să nu ajung singură pe lume.

A doua zi dimineață am găsit-o scriind o scrisoare lungă. Mi-a spus că va merge la notar și va lăsa casa pe numele meu, dar cu o condiție: să am grijă de toți ai casei cât voi trăi.

Am acceptat fără ezitare, dar știam că războiul abia începe. Vlad și Lenuța au venit furioși când au aflat. Au țipat la mine, au amenințat că mă dau în judecată.

— Ești o egoistă! Ai profitat de bătrână! a urlat Lenuța.

— Nu meritai nimic! a spus Vlad printre dinți.

Am încercat să le explic că tot ce am făcut a fost din iubire și recunoștință. Dar nimic nu mai conta pentru ei.

Au trecut luni de zile până când liniștea s-a așternut din nou peste casa noastră mică. Bunica s-a stins într-o dimineață liniștită, ținându-mă de mână. Am rămas singură cu amintirile și cu o casă care părea acum prea mare pentru sufletul meu.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am greșit cerându-i bunicii mele acel act de proprietate. Unde se termină recunoștința și unde începe egoismul? Oare dragostea adevărată se măsoară în acte sau în fapte?