„Sunt soția lui Vlad.” – O seară care mi-a schimbat viața

— Bună seara… sunt soția lui Vlad. Pot să intru?

Am rămas încremenită cu mâna pe clanța ușii de la camera de cămin. În spatele meu, râsetele colegilor de la meciul de volei încă răsunau pe holuri, dar pentru mine timpul s-a oprit. Femeia din fața mea era îmbrăcată simplu, cu un palton gri și o eșarfă roșie, iar ochii ei căprui mă priveau cu o amestecătură de teamă și hotărâre. M-am uitat la ea ca la o fantomă. Vlad era soțul meu. Sau cel puțin așa credeam.

— Poftim? am bâiguit, încercând să-mi recapăt vocea.

— Sunt soția lui Vlad. M-a trimis să-i aduc niște acte. Știu că stă aici, la camera 217. Tu ești…?

— Eu sunt Ana, am spus încet, simțind cum obrajii mi se înroșesc. Sunt… prietena lui.

Minciuna mi-a ieșit pe gură fără să gândesc. Nu știam cine e femeia asta, dar ceva în privirea ei m-a făcut să nu vreau să spun adevărul. Am deschis ușa și am lăsat-o să intre. Camera era mică, cu două paturi suprapuse și o masă plină de cărți și resturi de chipsuri. Vlad nu era acolo.

— Poți să-l suni? a întrebat ea, așezându-se pe marginea patului.

Mi-am scos telefonul cu mâinile tremurânde și am format numărul lui Vlad. A răspuns după al treilea apel.

— Ana, ce s-a întâmplat? Sunt la bibliotecă.

— Vlad… e cineva aici care spune că e soția ta.

O tăcere grea s-a lăsat la capătul firului. Am auzit doar respirația lui sacadată.

— Vin imediat, a spus și a închis.

Femeia s-a uitat la mine cu milă. — Îmi pare rău că te-am pus în situația asta. Dar nu mai pot trăi cu atâtea minciuni.

Am simțit cum mă sufoc. În capul meu se derulau toate serile în care Vlad întârzia acasă, toate mesajele scurte și reci, toate privirile lui furișe când primea notificări pe telefon. Oare chiar nu am văzut nimic? Sau nu am vrut să văd?

Când Vlad a intrat pe ușă, fața i s-a albit ca varul. S-a uitat la mine, apoi la ea.

— Ce cauți aici, Irina?

— Am venit să-ți spun că nu mai pot continua așa, Vlad. Ori îi spui adevărul Anei, ori o fac eu.

M-am ridicat brusc de pe scaun.

— Ce adevăr? Vlad, ce se întâmplă?

Vlad a oftat adânc și s-a așezat între noi, cu capul în mâini.

— Ana… Irina e soția mea legală. Ne-am căsătorit acum patru ani, înainte să vin la București. Dar relația noastră s-a răcit… Am cunoscut-o pe tine și totul s-a schimbat. N-am știut cum să vă spun…

Am simțit cum lumea se prăbușește sub mine. Am început să plâng fără rușine, cu sughițuri grele care îmi zguduiau pieptul.

— Deci eu ce sunt pentru tine? O aventură? Un refugiu?

Vlad s-a ridicat și a venit lângă mine.

— Nu! Tu ești totul pentru mine acum. Dar nu am avut curajul să închei trecutul…

Irina s-a ridicat și ea.

— Vlad, nu mai pot trăi în minciună. Ori divorțezi și îi spui adevărul Anei, ori mă duc la părinții tăi și le spun totul.

Camera devenise prea mică pentru toți trei. Am ieșit pe hol, încercând să-mi trag sufletul. Pe coridor, colegii râdeau și povesteau despre meciul de volei ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pentru ei era doar o seară obișnuită de joi. Pentru mine era sfârșitul lumii pe care o știam.

În acea noapte n-am dormit deloc. Vlad a plecat cu Irina să discute „ca adulții”, iar eu am rămas singură cu gândurile mele. M-am întrebat unde am greșit, dacă am fost prea naivă sau doar prea dornică să cred într-o poveste frumoasă. Mi-am amintit de mama, care mereu îmi spunea: „Ai grijă cui îți dai inima.”

A doua zi dimineață, Vlad m-a sunat.

— Ana, vreau să vorbim. Am decis să divorțez de Irina. Vreau să fiu cu tine, dar înțeleg dacă nu mai poți avea încredere în mine…

Nu i-am răspuns imediat. Am mers acasă la părinți, unde mama m-a privit lung și m-a întrebat doar atât:

— Ce-ai pățit?

Am izbucnit din nou în plâns și i-am povestit totul. Tata a tăcut mult timp, apoi a spus:

— Oamenii fac greșeli, Ana. Dar trebuie să te gândești dacă poți trăi cu asta sau nu.

Au urmat zile lungi de tăcere între mine și Vlad. El îmi trimitea mesaje lungi, pline de regrete și promisiuni că va schimba totul. Irina mi-a scris și ea:

„Îmi pare rău că ai trecut prin asta. Nu meriți așa ceva.”

M-am simțit prinsă între două lumi: una în care îl iubeam pe Vlad și voiam să cred că putem începe de la zero, alta în care nu mai aveam încredere nici măcar în propria judecată.

Într-o seară, după multe zile de frământări, am acceptat să mă întâlnesc cu Vlad într-o cafenea micuță din centru.

— Ana, știu că te-am rănit enorm. Nu pot schimba trecutul, dar vreau să-ți dovedesc că sunt alt om acum.

L-am privit mult timp fără să spun nimic. În sufletul meu era un război între iubire și dezamăgire.

— Vlad… poate că iubirea nu e suficientă uneori. Poate că trebuie să ne cunoaștem mai bine înainte să ne dăm viața pe mâna altcuiva…

El a dat din cap trist.

— O să te aștept oricât va fi nevoie.

Au trecut luni până când am reușit să mă împac cu ideea că viața mea nu va mai fi niciodată la fel. Am început să merg la terapie, să vorbesc deschis cu prietenii mei despre ce s-a întâmplat. Unii m-au judecat că încă îl iubesc pe Vlad, alții m-au susținut necondiționat.

Astăzi încă nu știu dacă am făcut alegerea corectă când am decis să-i mai dau o șansă lui Vlad după divorțul lui de Irina. Dar știu sigur că nu voi mai ignora niciodată semnele care îmi spun că ceva nu e în regulă.

Mă întreb uneori: oare cât de bine îi cunoaștem pe cei pe care îi iubim? Și cât curaj ne trebuie ca să ne punem inima pe tavă din nou?