Cicatricile Trădării: Povestea unei familii care a uitat să fie familie

— Nu pot să cred că mă lași singură acum, Sorin! am strigat, cu telefonul strâns în palmă, simțind cum vocea mi se rupe de furie și neputință. Pe fundal, din camera de lângă, mama tușea încet, iar mirosul de ceai de tei plutea în aerul greu al apartamentului nostru din Drumul Taberei. Sorin, fratele meu mai mare, era mereu cel care promitea că va fi acolo pentru noi. Dar acum, când mama fusese diagnosticată cu cancer și fiecare zi era o luptă cu timpul și banii, el găsea scuze: serviciul, copiii, soția lui, Anca.

— Nu pot, Livia. Am și eu viața mea. Nu pot să le fac pe toate, mi-a răspuns el, vocea lui rece ca o ușă trântită în față.

Am închis ochii și am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Nu era prima dată când mă simțeam abandonată, dar niciodată nu fusese atât de dureros. Tata murise acum doi ani, iar mama rămăsese singura mea ancoră. Acum, când ea avea cea mai mare nevoie de noi, eram doar eu și ea, două femei pierdute într-un București care nu iartă pe nimeni.

În fiecare dimineață mă trezeam înainte de răsărit ca să-i pregătesc mamei medicamentele și să-i fac un mic dejun pe care rareori îl putea mânca. Mergeam la muncă la supermarketul din colț, unde șefa, doamna Viorica, mă privea cu milă când vedea cearcănele adânci sub ochii mei.

— Livia, dacă ai nevoie de o zi liberă… știi că poți să-mi spui, mi-a zis într-o zi.

— Nu pot, doamnă Viorica. Am nevoie de bani. Mama are nevoie de tratament.

Zâmbea trist și mă lăsa să-mi văd de rafturi. Seara mă întorceam acasă cu sufletul strâns, temându-mă că voi găsi apartamentul gol sau mama prea slăbită ca să răspundă la ușă. Într-o seară, am găsit-o plângând încet pe canapea.

— De ce nu vine Sorin? a întrebat ea cu voce stinsă.

— Are treabă la serviciu, mamă. Dar sunt aici eu.

Mi-a luat mâna și a strâns-o slab.

— Tu ești tot ce am.

Cuvintele ei m-au sfâșiat. M-am gândit la copilărie, la serile când eram toți patru la masă și râdeam de glumele tatei. Unde dispăruse acea familie? Cum ajunsesem aici?

Într-o duminică, am încercat din nou să-l sun pe Sorin. Mi-a răspuns Anca.

— Livia, nu e momentul potrivit. Avem musafiri. Poate altă dată.

Am simțit cum furia îmi urcă în piept.

— Mama voastră moare și voi aveți musafiri?!

A închis fără să răspundă. M-am prăbușit pe podea și am plâns până nu am mai avut lacrimi. În acea noapte am decis că nu mai pot conta pe nimeni. Am început să caut soluții: am vândut bijuteriile mamei ca să plătesc o parte din tratament și am cerut ajutor la biserică. Părintele Mihai ne-a adus pachete cu mâncare și ne-a ascultat durerile fără să judece.

Într-o zi, când mama era mai bine, am ieșit împreună în parc. Soarele de aprilie încălzea timid băncile vechi din fața blocului.

— Livia, să nu-l urăști pe fratele tău. Oamenii se schimbă când le e greu.

— Dar noi? Noi nu meritam să fim ajutați?

Mama a oftat și a privit spre cer.

— Poate că fiecare are crucea lui de dus.

Câteva zile mai târziu, mama a făcut o criză puternică. Am sunat la ambulanță și am stat cu ea în spital toată noaptea. Sorin nu a venit nici atunci. Când medicii mi-au spus că nu mai e mult de trăit, am simțit că lumea se prăbușește peste mine.

În ultimele ei zile, mama m-a rugat să-l iert pe Sorin.

— Sângele apă nu se face… dar uneori doare mai tare decât orice rană.

După înmormântare, Sorin a venit la apartament. Avea ochii roșii și părea mai bătrân cu zece ani.

— Îmi pare rău… Nu am știut cum să gestionez totul…

L-am privit fără să spun nimic. În mine era un gol imens și o furie mocnită.

— Acum e prea târziu pentru scuze, Sorin. Mama a murit singură…

A plecat fără să mai spună nimic. Au trecut luni de atunci. Viața merge înainte — mă trezesc singură în același apartament mic, cu pozele vechi ale familiei pe rafturi și cu întrebarea care mă macină în fiecare seară: De ce ne trădăm unii pe alții tocmai atunci când avem cea mai mare nevoie? Oare chiar sângele apă nu se face sau uneori e mai bine să-ți alegi familia?