Fiul meu a ales o familie gata formată: Cum am învățat să iubesc din nou

— Nu pot să cred, Vlad! Cum să te căsătorești cu o femeie care are deja un copil?
Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, plină de miros de cafea și pâine prăjită. Vlad, fiul meu, stătea în picioare lângă masă, cu mâinile tremurânde și ochii umezi. Soțul meu, Mihai, tăcea, cu privirea pierdută în ceașca de cafea.
— Mamă, o iubesc pe Irina. Și pe Daria. Nu pot să le separ.
Am simțit cum inima mi se strânge. Nu era vorba doar despre Irina. Era despre Daria, fetița ei de șase ani, cu ochi mari și păr bălai, care nu avea nicio vină. Dar eu nu eram pregătită să fiu bunică pentru un copil care nu era sânge din sângele meu.

În acea zi, am început să mă îndoiesc de tot ce știam despre familie. M-am întrebat dacă am greșit undeva ca mamă, dacă Vlad nu găsise o fată „potrivită”, dacă lumea noastră mică din Ploiești era pregătită pentru așa ceva. Vecina mea, tanti Lenuța, mi-a spus la scara blocului: „Lasă, dragă, că nu ești prima! Dar să vezi ce greu e cu copiii altora…”

Seara aceea a fost plină de tăceri apăsătoare. Mihai a încercat să mă liniștească:
— Poate Irina e ceea ce are nevoie Vlad. Poate Daria va fi ca nepoata noastră.
Am izbucnit:
— Nu e la fel! N-o să fie niciodată la fel!

Au urmat luni de zile în care am evitat subiectul. Vlad venea rar acasă. Când venea, vorbea puțin și pleca repede. Într-o duminică, a venit cu Irina și Daria. Am deschis ușa și am văzut-o pe fetiță ascunzându-se după fusta mamei ei. Irina mi-a întins o prăjitură:
— Am făcut-o împreună cu Daria. Sper să vă placă.
Am luat-o fără să spun nimic. Daria s-a uitat la mine cu ochi mari:
— Tu ești bunica?
Am simțit un nod în gât. Nu eram pregătită pentru acel cuvânt.

După ce au plecat, Mihai m-a întrebat:
— Ce ai simțit când ai văzut-o pe Daria?
Nu am răspuns. M-am dus în dormitor și am plâns în pernă.

Într-o zi, Vlad m-a sunat disperat:
— Mamă, Irina a avut un accident la serviciu. Poți să stai cu Daria câteva ore?
Am vrut să refuz. Dar vocea lui era atât de speriată încât am acceptat.

Daria a venit cu ghiozdanul roz și o păpușă stricată.
— Bunico, mă ajuți să-i cos rochița?
Am oftat și am luat acul și ața. Pe măsură ce coseam rochița păpușii, Daria mi-a povestit despre grădiniță, despre cum îi lipsește tatăl ei care a plecat în Spania și despre cât de mult o iubește pe mama ei.
— Și pe Vlad îl iubesc. El mă duce în parc și îmi cumpără înghețată.
Am simțit cum zidurile din jurul inimii mele se crapă puțin câte puțin.

Când Irina a venit s-o ia, m-a privit cu ochii roșii de oboseală:
— Vă mulțumesc că ați stat cu ea. Știu că nu e ușor.
Atunci am văzut-o altfel: nu ca pe o străină care „îmi furase” băiatul, ci ca pe o femeie care lupta singură pentru copilul ei.

Au trecut luni de zile în care am început să mă apropii de Daria. Îi citeam povești, îi făceam clătite și mergeam împreună la piață. Odată, la serbarea de la grădiniță, Daria a alergat spre mine:
— Bunico! Ai venit!
M-am uitat în jur: ceilalți părinți șușoteau. Am simțit rușine și mândrie în același timp.

Într-o seară, Vlad a venit acasă singur:
— Mamă… Irina vrea să ne mutăm la București. A primit un post mai bun acolo.
Am simțit că mă sufoc.
— Și tu? Tu ce faci?
— Merg cu ele. Sunt familia mea acum.

Atunci am realizat cât de mult îi iubesc pe toți trei. Cât de mult m-am schimbat fără să-mi dau seama. Am plâns toată noaptea.

Înainte să plece la București, am organizat o masă mare de rămas-bun. Am gătit sarmale și cozonac, iar Daria m-a ajutat la prăjituri.
— Bunico, pot să vin la tine în vacanță?
Am zâmbit printre lacrimi:
— Oricând vrei tu, puiule.

Când au plecat, casa a rămas goală și tăcută. Dar inima mea era plină: plină de dragoste pentru fiul meu, pentru Irina și pentru Daria — fetița care mi-a arătat că familia nu se măsoară doar în legături de sânge.

Acum mă întreb: câți dintre noi ne lăsăm conduși de prejudecăți și frică? Oare câți pierdem șansa de a iubi cu adevărat doar pentru că ne e teamă să acceptăm ceva diferit? Voi ce ați fi făcut în locul meu?