O inimă de mamă frântă: Prăpastia nespusă dintre fiicele mele

— Mamă, tu chiar nu vezi? Mereu ai avut ochi doar pentru Maria și Vlad!
Vocea Ioanei a spart liniștea din sufragerie ca un tunet. Era târziu, aproape de miezul nopții, iar eu tocmai strânsesem masa după o cină de duminică în familie. Maria râdea cu Vlad la televizor, iar eu, obosită, mă pregăteam să le spun noapte bună. Dar Ioana nu se ridicase de la masă. Stătea cu mâinile strânse pe genunchi, privindu-mă cu ochii umezi.

— Ce tot spui, Ioana? Cum să…?

— Nu mai încerca să negi! De când eram mică, tot timpul ai avut grijă să-i lauzi pe ei. Maria era „fetița perfectă”, Vlad era „băiatul deștept”. Eu eram… ce? Cea care nu reușea niciodată să te mulțumească!

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am așezat încet lângă ea, dar nu am știut ce să spun. În mintea mea, am încercat mereu să fiu o mamă bună. Dar cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac.

— Ioana, nu e adevărat… Am încercat să vă iubesc la fel pe toți…

— Nu ai reușit! a izbucnit ea. Și nici nu ai observat cât de tare m-a durut asta.

Mi-au dat lacrimile. Am privit-o pe Ioana, fiica mea cea mare, femeie în toată firea acum, dar în ochii ei am văzut fetița care venea acasă cu carnetul plin de note bune și aștepta să o îmbrățișez. Mi-am amintit cum îi spuneam mereu: „Bravo, dar să vezi ce note bune are Maria!” sau „Vlad a câștigat concursul la matematică!”. Niciodată nu m-am gândit că o rănesc.

— Știi ce e cel mai greu? a continuat Ioana cu vocea tremurată. Când eram mică și plângeam, tu îmi spuneai să nu mai fac atâta caz. Dar când Maria plângea, o luai în brațe și îi ștergeai lacrimile. Pe Vlad îl apărai mereu, chiar și când greșea.

Am vrut să protestez, dar am simțit că orice aș spune ar fi doar o scuză ieftină. Am tăcut și am lăsat-o să vorbească.

— Toată viața am încercat să vă demonstrez că merit și eu iubirea ta. Am ales facultatea pe care ai vrut-o tu, am rămas aproape de casă ca să te ajut cu frații mei… Dar niciodată nu a fost destul.

M-am uitat spre Maria și Vlad, care râdeau fără griji în camera alăturată. Oare chiar am fost atât de oarbă? Oare chiar am făcut diferențe între copiii mei?

— Ioana, te rog… Nu știu cum să repar asta. Spune-mi ce pot face!

Ea a oftat adânc și s-a ridicat de la masă.

— Nu știu dacă mai poți face ceva acum. Poate doar să recunoști că ai greșit.

A ieșit din sufragerie fără să se uite înapoi. Am rămas singură, cu capul în mâini, simțind că tot ce am construit ca mamă se prăbușește peste mine.

În acea noapte n-am putut dormi. Am rememorat fiecare moment din copilăria lor: serbările la care mergeam doar pentru Maria pentru că era „mai sensibilă”, temele la care îl ajutam pe Vlad pentru că „el e băiat și are nevoie de sprijin”. Ioana era mereu cea care „se descurcă singură”. Oare chiar am confundat independența ei cu lipsa de nevoie de afecțiune?

A doua zi dimineață, am încercat să vorbesc cu Maria.

— Maria, tu ai simțit vreodată că fac diferențe între voi?

Ea a ridicat din umeri.

— Nu știu, mamă… Poate că da. Dar eu și Ioana n-am fost niciodată apropiate. Mereu părea supărată pe mine fără motiv.

M-am dus apoi la Vlad.

— Vlad, tu ce crezi?

El s-a uitat la mine mirat.

— Mamă, eu n-am simțit nimic ciudat. Dar poate că Ioana are dreptate… Tu mereu mă apărai când făceam prostii.

Am realizat atunci cât de ușor e să rănești fără să-ți dai seama. Am crescut într-o familie unde părinții mei făceau diferențe între mine și sora mea, dar am jurat că eu nu voi face la fel. Și totuși…

Seara următoare am adunat copiii la masă.

— Vreau să vă spun ceva important, le-am zis cu voce tremurată. Am greșit față de voi. Mai ales față de tine, Ioana. Am făcut diferențe fără să-mi dau seama și v-am rănit pe toți în felul meu.

Maria s-a uitat jenată în farfurie, iar Vlad a dat din cap încet. Ioana avea ochii roșii de plâns.

— Nu știu dacă pot repara tot ce s-a întâmplat, dar vreau să încerc. Vreau să vă ascult pe fiecare și să vă arăt că vă iubesc la fel.

A urmat o tăcere grea. Apoi Ioana a spus încet:

— Mulțumesc că ai recunoscut asta, mamă. Poate că nu e prea târziu…

Au trecut luni de atunci. Relația dintre noi s-a schimbat — nu e perfectă, dar e mai sinceră. Încerc să fiu prezentă pentru fiecare copil al meu, fără comparații sau așteptări nerealiste. Uneori mă întreb dacă rănile vechi se pot vindeca vreodată complet sau dacă vom purta mereu cu noi urmele lor.

Oare câte mame ca mine nu-și dau seama cât rău pot face cu o vorbă sau un gest? Câte familii trăiesc cu prăpastii nespuse între frați? Voi cum ați reușit să vindecați astfel de răni?