Testamentul din umbră: Adevărul despre familie și moștenire

— Mamă, nu mai poți să stai singură! Ai nevoie de cineva lângă tine, nu vezi? — vocea Ioanei răsuna în bucătăria încinsă, în timp ce eu încercam să-mi recapăt suflul după ce căzusem pe gresia rece. Mâinile mi se încleștaseră pe marginea mesei, iar privirea mi se pierduse printre umbrele care dansau pe pereți.

— Lasă-mă, Ioana, nu e nevoie să faci atâta caz. Am alunecat, atât. Nu sunt neputincioasă, încă pot să am grijă de mine! — am spus, dar vocea mea era slabă, aproape stinsă. În colțul camerei, Vlad mă privea cu o sprânceană ridicată, deja butonând telefonul. Nu era prima dată când simțeam că nu mai sunt stăpână pe propria viață.

Acel accident mărunt a schimbat totul. În zilele care au urmat, copiii mei s-au perindat prin casă ca niște inspectori: au verificat prizele, au mutat covoarele, au aruncat borcanele vechi din cămară. Dar fiecare gest de grijă avea o notă de reproș, ca și cum aș fi devenit o povară. Nu mai eram mama puternică pe care o știau, ci o bătrână care le complica existența.

Într-o seară, i-am surprins discutând aprins pe terasă:

— Nu putem s-o lăsăm așa! Dacă pățește ceva mai grav? — Ioana părea sincer îngrijorată.
— Și cine stă cu ea? Eu am serviciu, tu ai copiii tăi… Poate ar trebui să ne gândim la un azil decent. — Vlad rostea cuvintele ca pe o sentință.

Am simțit cum mi se strânge inima. Azil? Eu, care am muncit o viață întreagă pentru ei? Am crescut doi copii singură după ce tatăl lor a murit într-un accident la combinat. Am renunțat la visele mele pentru ca ei să aibă tot ce le trebuie. Și acum… să fiu dată la o parte?

Noaptea aceea n-am dormit. M-am plimbat prin casă, atingând fiecare fotografie de pe rafturi: eu și copiii la mare, eu la absolvirea Ioanei, Vlad la nuntă. Am plâns în tăcere. Ce rost are să trăiești dacă devii o povară pentru cei pe care îi iubești cel mai mult?

A doua zi dimineață, am decis să fac ceva ce am tot amânat: să-mi revizuiesc testamentul. Am sunat la cabinetul domnului avocat Popescu și am cerut o programare urgentă.

— Doamnă Maria, sunteți sigură că vreți să faceți schimbări? — m-a întrebat avocatul când am ajuns în biroul lui răcoros.
— Sunt mai sigură ca niciodată. Vreau ca tot ce am să ajungă la cine merită cu adevărat. — vocea mea era hotărâtă, dar în sufletul meu era furtună.

În timp ce discutam clauzele testamentului, mi-am dat seama cât de greu e să măsori dragostea în bunuri materiale. Cine merită casa în care am crescut copiii? Cine va păstra verigheta mea de aur? Cui îi va păsa de florile din grădină?

În zilele următoare, tensiunile din familie au crescut. Ioana a început să vină mai des, aducându-mi mâncare gătită și întrebându-mă obsesiv dacă mă simt bine. Vlad a început să mă sune zilnic, lucru pe care nu-l făcuse niciodată înainte.

Într-o după-amiază, i-am chemat pe amândoi la masă:

— Vreau să vorbim deschis. Nu vreau să ajung într-un azil. Dacă vă e greu cu mine, spuneți-mi în față! — le-am spus cu lacrimi în ochi.
Ioana a izbucnit:
— Mamă, nu vrem să te pierdem! Dar ne e frică… frică să nu pățești ceva când nu suntem lângă tine.
Vlad a oftat:
— Nu e vorba doar de frică… E și oboseală. Toți avem viețile noastre. Dar nu vrem să te rănim.

Am simțit pentru prima dată sinceritatea lor. Dar tot nu știam dacă grija lor era din iubire sau din datorie.

În acea noapte am visat că eram din nou tânără, alergam prin grâu cu copiii după mine și râdeam fără griji. M-am trezit plângând și am știut că trebuie să iau o decizie finală.

O săptămână mai târziu, am revenit la avocat și am semnat noul testament: casa urma să fie vândută după moartea mea, iar banii împărțiți între Ioana și Vlad doar dacă aveau grijă de mine până la capăt. Dacă nu, totul mergea către un centru de copii abandonați.

Când le-am spus copiilor despre decizie, au rămas fără cuvinte. Vlad s-a înroșit la față:
— Adică ne șantajezi?
Ioana a început să plângă:
— Mamă… chiar crezi că doar pentru bani suntem aici?

Am tăcut mult timp înainte să răspund:
— Nu știu ce să cred. Dar vreau să fiu sigură că dragostea voastră e adevărată.

De atunci, relația noastră s-a schimbat. Au început să vină mai des fără motiv, uneori doar ca să bem o cafea împreună sau să povestim despre trecut. Poate că testamentul meu a fost o lecție dureroasă pentru toți.

Acum mă întreb: oare dragostea adevărată are nevoie de condiții? Sau trebuie doar să ai curajul să ceri sinceritate celor dragi? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?