Fiul tău merită mai mult: Ziua în care soacra mea mi-a zdrobit încrederea

— Nu cred că fiul meu merită așa ceva!
Cuvintele ei au căzut ca un trăsnet, chiar în mijlocul sufrageriei reci, unde abia îmi scosesem paltonul ud. Mâinile îmi tremurau pe mânerul genții, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi pe care mă chinuiam să le ascund. Era prima dată când îi întâlneam pe părinții lui Vlad, bărbatul pe care îl iubeam de trei ani și cu care visam să-mi întemeiez o familie.

Totul începuse prost încă de dimineață. Ploua cu găleata, iar eu alergasem prin tot Bucureștiul să găsesc un buchet de flori care să nu arate jalnic. Când am ajuns la ei, pantofii îmi erau plini de noroi, iar părul mi se lipise de frunte. Am zâmbit stângaci când doamna Mariana, soacra mea, mi-a deschis ușa și m-a privit din cap până-n picioare cu o sprânceană ridicată.

— Bună ziua, am spus încercând să-mi ascund emoțiile. Am adus niște flori…

— Lasă-le acolo, a răspuns sec, fără să se uite la ele. Intră, Vlad te așteaptă.

Vlad m-a întâmpinat cu un zâmbet cald și m-a strâns de mână. Dar atmosfera era deja încărcată. Domnul Ion, socrul meu, părea mai degrabă absent, ascuns după ziarul lui vechi și o cană de ceai. Am încercat să mă așez pe marginea canapelei fără să deranjez nimic, dar Mariana nu-și lua ochii de la mine.

— Și… cu ce te ocupi tu? a întrebat ea, accentuând „tu” ca și cum ar fi spus „tu, străina”.

— Sunt profesoară de limba română la liceu…

— Aha… Și cât câștigi din asta? Vlad are nevoie de o femeie care să-l susțină, nu să-l tragă în jos.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Vlad a încercat să intervină:

— Mamă, hai te rog…

— Nu, Vlad! Trebuie să știe ce așteptări avem. Eu am muncit toată viața ca să vă ofer tot ce-i mai bun. Nu vreau ca tu să te mulțumești cu puțin.

Am rămas fără cuvinte. Îmi venea să fug. M-am uitat la Vlad, dar el părea prins între două lumi: loialitatea față de mine și frica de a-și dezamăgi mama.

— Mariana, las-o să respire! a spus domnul Ion fără să ridice privirea din ziar.

— Nu mă bag eu în treburile astea, dar fata asta nu e pentru tine, Vlad! Să nu spui că nu te-am avertizat!

Am simțit cum lacrimile îmi ard ochii. Am încercat să-mi adun curajul:

— Doamnă Mariana, știu că nu mă cunoașteți încă…

— Nici nu vreau! a tăiat-o ea scurt.

A urmat o tăcere apăsătoare. Vlad mi-a luat mâna sub masă și mi-a șoptit:

— Îmi pare rău…

După acea zi, nimic n-a mai fost la fel. M-am întors acasă și am plâns ore întregi. M-am întrebat dacă sunt suficient de bună pentru Vlad sau dacă ar trebui să renunț la tot. Mama mea m-a găsit dimineața următoare cu ochii umflați:

— Ce s-a întâmplat, Ilinca?

I-am povestit totul printre suspine. Ea m-a strâns în brațe:

— Oamenii răniți rănesc la rândul lor. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cât valorezi.

Dar rana era adâncă. La școală, elevii mei au observat că nu mai sunt la fel de veselă. Colega mea, doamna Popescu, m-a tras deoparte:

— Ilinca, ai grijă de tine! Nu lăsa familia lui Vlad să-ți fure bucuria.

Vlad încerca să mă încurajeze:

— O să se obișnuiască cu tine… Dă-i timp.

Dar fiecare vizită la socri era un coșmar. Mariana găsea mereu ceva de criticat: hainele mele prea simple, faptul că nu știu să gătesc „ca la mama acasă”, că nu am „rădăcini solide”. La fiecare masă simțeam că mă sufoc sub privirea ei tăioasă.

Într-o seară, după o altă ceartă cu Mariana, Vlad a venit acasă abătut:

— Ilinca… nu știu ce să fac. Parcă sunt prins între două lumi.

— Și eu? Eu unde sunt? Cine mă apără pe mine?

A urmat o tăcere grea. Ne-am îndepărtat încet-încet. Eu am început să evit întâlnirile cu familia lui, el devenea tot mai tăcut. Prietenii ne întrebau ce s-a întâmplat cu noi.

Într-o zi, după o oră obositoare la liceu, am primit un mesaj de la Mariana: „Fiul meu merită mai mult decât poți tu oferi.” Atunci am cedat. Am plâns în cancelarie până când colega mea m-a dus acasă.

Am început să merg la terapie. Am învățat că valoarea mea nu depinde de părerea altora. Vlad a venit într-o seară cu un buchet de liliac:

— Ilinca… te iubesc. Dar nu pot trăi mereu între două focuri.

Am știut atunci că trebuie să aleg pentru mine. Am plecat din relație cu inima frântă, dar cu demnitatea intactă.

Astăzi predau cu dragoste și îi învăț pe elevii mei că nimeni nu are dreptul să le spună cât valorează. Dar uneori mă întreb: câte femei ca mine au trecut prin asta? Câte au avut curajul să spună „ajunge”? Dacă ai fi fost în locul meu… ce ai fi făcut?