Visul unei familii: Când dragostea se destramă la primul plânset de copil

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot! — vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră mică, spartă de plânsul neîntrerupt al Mariei, fetița noastră de doar două săptămâni.

Stăteam rezemată de chiuvetă, cu ochii umflați de nesomn și lacrimi, încercând să-mi adun forțele să-i răspund. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai rece, iar gândurile mi se învălmășeau: „Cum am ajuns aici? Cum s-a transformat bărbatul blând și grijuliu într-un străin care nu mai vrea să lupte pentru noi?”

— Vlad, te rog, nu mă lăsa singură acum. Nu vezi că și eu sunt la capătul puterilor? — am șoptit, cu vocea frântă.

El s-a uitat la mine cu ochii goi, obosiți. — Ana, nu știu dacă sunt făcut pentru asta. Nu mă regăsesc. Nu mai simt nimic. Mă sufoc aici.

A ieșit trântind ușa, iar ecoul pașilor lui pe scara blocului mi-a rămas în minte ca o rană deschisă. Am rămas singură cu Maria, cu frica și disperarea că tot ce am construit împreună s-a prăbușit într-o clipă.

Când l-am cunoscut pe Vlad la o petrecere la Irina, cea mai bună prietenă a mea, mi s-a părut cel mai cald și atent bărbat. M-a cucerit cu glumele lui, cu modul în care îmi aducea flori fără motiv și cu promisiunile că vom avea o familie frumoasă. Ne-am mutat împreună după doar șase luni și totul părea desprins dintr-un film romantic. Părinții mei îl adorau, iar ai lui mă primeau mereu cu brațele deschise.

Când am rămas însărcinată, Vlad a fost cel care a plâns primul de fericire. Îmi spunea mereu: „O să fiu cel mai bun tată! O să fac totul pentru voi!”

Dar sarcina nu a fost ușoară. Am avut complicații, nopți nedormite și griji peste griji. Vlad a început să stea tot mai mult la serviciu, spunând că trebuie să strângem bani pentru copil. Eu simțeam că mă îndepărtează, dar îmi spuneam că e doar stresul.

După ce s-a născut Maria, totul s-a schimbat radical. Plângea mult, nu dormea aproape deloc, iar eu eram epuizată. Mama mea venea zilnic să mă ajute, dar Vlad părea tot mai absent. Îl găseam deseori pe balcon, fumând și privind în gol.

Într-o seară, după ce am reușit cu greu să adorm copilul, l-am găsit pe Vlad cu capul în mâini.

— Ce se întâmplă cu noi? — l-am întrebat încet.

— Nu știu… simt că nu mai pot. Parcă nu mai sunt eu. Nu mă regăsesc în viața asta — mi-a răspuns fără să mă privească.

Am încercat să-l înțeleg, să-i spun că e normal să fie greu la început, că toți trecem prin asta. Dar el s-a închis tot mai mult în el. Într-o dimineață, când m-am trezit după o noapte albă, am găsit pe masă un bilet: „Ana, am nevoie de timp. Îmi pare rău.”

Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Am sunat-o pe mama plângând:

— Mamă, Vlad a plecat! Ce fac?

Ea a venit imediat și m-a strâns în brațe:

— O să treci peste asta, Ana. Pentru Maria. Pentru tine.

Zilele au trecut greu. M-am simțit abandonată, trădată și rușinată. Vecinele șușoteau pe scară:

— Ai auzit? Vlad al Anei a plecat… Nici nu s-a născut bine copilul!

Prietenii noștri comuni încercau să mă consoleze:

— Poate are nevoie doar de timp… Poate se întoarce.

Dar timpul trecea și Vlad nu dădea niciun semn. Îi scriam mesaje lungi noaptea, când Maria dormea pe pieptul meu:

„Vlad, te rog, întoarce-te! Avem nevoie de tine!”

Răspunsurile lui erau scurte și reci:

„Nu pot acum.”

Am început să merg la psiholog la insistențele mamei. Doamna Popescu m-a ajutat să înțeleg că nu e vina mea, că uneori oamenii fug de responsabilitate chiar dacă au jurat că vor rămâne mereu.

Cel mai greu mi-a fost când Maria a făcut febră mare și am ajuns cu ea la spital. În salonul rece, printre alte mame obosite și copii plângând, am simțit din nou lipsa lui Vlad ca o rană vie. Am vrut să-l sun, dar m-am oprit. Ce rost avea?

După trei luni de absență totală, Vlad a venit într-o zi să-și ia câteva haine. Maria dormea în camera ei micuță.

— Ana… îmi pare rău. Nu pot fi tatăl de care aveți nevoie — mi-a spus fără să mă privească.

— Nici măcar nu ai încercat! — i-am strigat printre lacrimi.

— Am încercat… dar nu pot trăi mințindu-mă pe mine sau pe voi.

A plecat din nou și de data asta am știut că nu se va mai întoarce.

Au trecut doi ani de atunci. Maria merge la grădiniță și e lumina ochilor mei. Am învățat să fiu mamă singură, să mă bucur de fiecare zâmbet al ei și să nu-mi mai pun viața pe pauză așteptând pe cineva care nu vrea să fie aici.

Uneori mă întreb: oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? De ce fug unii bărbați exact când ar trebui să fie cei mai puternici? Poate că nu există răspunsuri simple… Dar voi ce credeți? E vina noastră sau pur și simplu unii oameni nu sunt făcuți pentru familie?