Sora Soțului Meu Ne-a Invadat Căsnicia: Povestea Unei Răbdări Încercate

— Iar vine Camelia? am întrebat cu voce joasă, încercând să-mi ascund frustrarea în timp ce spălam vasele. Radu, soțul meu, s-a uitat la mine cu acea privire vinovată pe care o cunosc prea bine.

— Da, Irina, dar doar pentru câteva ore. Promit că nu stă mult, a zis el, evitând contactul vizual.

Dar știam deja cum va decurge ziua. Camelia nu venea niciodată „doar pentru câteva ore”. De fiecare dată, se instala în sufrageria noastră ca la ea acasă, răscolind dulapurile după ceva dulce, povestind cu voce tare despre problemele ei la serviciu sau despre cât de greu îi este să fie singură la 36 de ani. Și de fiecare dată, eu eram cea care trebuia să gătească, să facă ordine și să zâmbească politicos.

Nu am avut niciodată o relație apropiată cu Camelia. De fapt, încă din primele luni de căsnicie am simțit că nu mă place. Îmi critica mereu deciziile: „De ce nu faci ciorbă ca mama?”, „Nu crezi că ar trebui să-l lași pe Radu să iasă mai des cu băieții?” La început am încercat să-i câștig simpatia. I-am cumpărat cadouri de ziua ei, am invitat-o la noi de Crăciun, am ascultat-o ore întregi plângându-se de foști iubiți. Dar nimic nu era suficient.

Într-o sâmbătă ploioasă de martie, când tocmai mă pregăteam să citesc o carte în liniște, am auzit cheia răsucindu-se în ușă. Nici măcar nu mai bătea la ușă. Camelia a intrat cu un aer triumfător și o pungă mare de covrigi.

— Ce faci, Irina? Nu te-am văzut de mult! a exclamat ea, de parcă nu fusese la noi și weekendul trecut.

— Bine… încercam să citesc puțin, am răspuns eu, dar deja știam că liniștea mea se terminase.

Radu a venit din dormitor și s-a luminat la față când și-a văzut sora. M-am simțit invizibilă. Au început să râdă și să povestească despre copilărie, ignorându-mă complet. Am simțit cum mi se strânge stomacul de furie și neputință.

Seara, după ce Camelia a plecat (abia pe la 11 noaptea), m-am prăbușit pe canapea și am izbucnit în plâns. Radu s-a uitat la mine nedumerit.

— Ce ai? De ce plângi?

— Nu mai pot! Nu mai suport să vină Camelia în fiecare weekend! Nu e casa noastră? Nu merit și eu puțină liniște?

Radu a oftat adânc.

— E sora mea, Irina. Nu are pe nimeni altcineva. Știi cât de greu îi este…

— Și mie îmi este greu! Dar nu pare să-i pese nimănui! am ridicat vocea fără să vreau.

A urmat o tăcere apăsătoare. În acea noapte nu am dormit aproape deloc. M-am gândit la toate momentele în care m-am simțit dată la o parte în propria casă. La toate dățile când Radu a ales-o pe Camelia în locul meu. La toate sacrificiile mele invizibile.

Duminica următoare am luat o decizie. Când Radu mi-a spus că iar vine Camelia, i-am spus ferm:

— Nu mai vreau să vină la noi fiecare weekend. Avem nevoie de timp doar pentru noi doi.

Radu a rămas fără cuvinte. S-a enervat, m-a acuzat că sunt egoistă și insensibilă. A plecat trântind ușa și s-a dus direct la Camelia. A doua zi nu mi-a vorbit deloc.

Au urmat săptămâni tensionate. Camelia îi trimitea mesaje lui Radu: „Nu te lăsa manipulat!”, „Irina nu te merită!” Am găsit din greșeală unul dintre aceste mesaje pe telefonul lui și m-am simțit trădată până în măduva oaselor.

Am încercat să vorbesc cu soacra mea, doamna Maria, sperând că mă va înțelege. Dar ea mi-a spus doar:

— Camelia e singură și sensibilă. Tu ai tot ce-ți trebuie: soț, casă, serviciu bun. Fii mai tolerantă!

M-am simțit din nou vinovată pentru că îmi doream intimitate și liniște în propria casă. Dar ceva din mine s-a schimbat atunci. Am început să-mi apăr mai mult limitele. Am refuzat politicos vizitele Cameliei și am insistat ca Radu să petreacă timp cu ea în oraș sau la ea acasă.

Relația noastră a trecut printr-o perioadă grea. Ne-am certat des, ne-am spus cuvinte grele. Dar încet-încet, Radu a început să înțeleagă cât de mult mă afecta situația. A acceptat să mergem împreună la consiliere de cuplu.

Acum, după luni de discuții și lacrimi, lucrurile s-au mai liniștit. Camelia vine mai rar și doar când suntem amândoi de acord. Eu și Radu am învățat să comunicăm mai sincer și să ne respectăm nevoile.

Dar rana rămâne acolo: sentimentul că trebuie mereu să lupt pentru locul meu în propria familie. Mă întreb adesea: oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare cât timp trebuie să treacă până când granițele personale vor fi respectate cu adevărat în familiile noastre?