Cadoul care a rupt liniștea: Povestea unei familii românești

— Nu cred că e potrivit pentru ea, mamă, am spus cu voce joasă, dar hotărâtă, privind la păpușa scumpă pe care mama-soacră, doamna Viorica, tocmai i-o întinsese Mariei, fetița mea de șase ani. Era Ajunul Crăciunului, iar în sufrageria noastră mirosea a cozonac și a tensiune. Soțul meu, Radu, încerca să zâmbească, dar ochii lui trădau aceeași neliniște pe care o simțeam și eu.

— Cum adică nu e potrivit? a răspuns Viorica, ridicând sprâncenele. E o păpușă de colecție! Am dat o avere pe ea! Toate fetițele visează la așa ceva.

Maria se uita la noi cu ochii mari, neînțelegând de ce mama și bunica se ceartă din cauza unui cadou. Am simțit un nod în gât. Nu voiam să stric sărbătoarea, dar știam că păpușa aceea nu era doar un simplu obiect: era încă o dovadă că Viorica nu mă asculta niciodată.

De când m-am măritat cu Radu, am încercat să mă apropii de mama lui. Dar orice gest al meu era întâmpinat cu o critică subtilă sau cu o replică usturătoare. Când am rămas însărcinată, mi-a spus că nu știu să cresc un copil. Când am ales grădinița pentru Maria, mi-a reproșat că nu e destul de bună. Iar acum, când îi spusesem clar că nu vreau jucării scumpe sau fragile pentru Maria, Viorica făcuse exact opusul.

— Mulțumesc, bunico! a spus Maria timid, strângând păpușa la piept. Dar eu vedeam deja cum ochii ei se umpleau de teamă: știa că nu are voie să se joace cu lucruri fragile.

După ce am strâns masa și am dus-o pe Maria la culcare, am rămas singură cu Radu în bucătărie. El a oftat adânc.

— Nu vreau să te superi pe mama… Știi cum e ea. Vrea să impresioneze.

— Nu e vorba doar de cadou, Radu. E despre faptul că nu mă ascultă niciodată. Parcă tot timpul trebuie să demonstreze că ea știe mai bine.

Radu a tăcut. Știa că am dreptate, dar nu voia să-și supere mama. Între noi era mereu acest zid invizibil: loialitatea lui față de mine și față de ea.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Maria plângând în camera ei. Păpușa avea o mână ruptă.

— Mami, n-am vrut… Am vrut doar să-i fac rochița… Acum bunica o să se supere pe mine!

Am luat-o în brațe și am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu voiam ca fetița mea să crească cu frica de a greși sau cu sentimentul că nu e niciodată destul de bună pentru cineva.

Am coborât la bucătărie unde Viorica pregătea cafeaua.

— S-a rupt păpușa… i-am spus încet.

Ea s-a întors brusc spre mine:

— Cum adică s-a rupt? Nu știe să aibă grijă? Ți-am zis eu că trebuie să o înveți mai bine!

M-am simțit ca un copil certat pe nedrept. Dar nu mai puteam tăcea.

— Viorica, te rog… Nu e vina Mariei. E doar un copil! Și nici a mea nu e. Poate data viitoare putem alege împreună cadoul. Să fie ceva potrivit pentru vârsta ei.

Ea m-a privit lung, cu ochii umeziți de furie sau poate de rușine.

— Mereu ai ceva de comentat… Eu doar încerc să fac binele!

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Era clar: orice aș fi spus, tot eu eram vinovată. Am ieșit din bucătărie și m-am dus la Radu.

— Trebuie să vorbim serios cu mama ta. Nu mai pot continua așa. Maria suferă și eu la fel.

În acea seară, după ce Viorica s-a retras în camera de oaspeți, am stat cu Radu la masa din bucătărie până târziu. I-am povestit tot ce simt: frustrarea, neputința, dorința de a avea o familie unită fără atâta presiune și critică.

— O să încerc să vorbesc cu ea… promite Radu, dar vocea lui era nesigură.

A doua zi dimineață, Viorica a venit la mine cu o cutie mică în mână.

— Uite… pentru Maria. E un set de plastilină. Poate îi place mai mult decât păpușa aceea scumpă…

Am zâmbit surprinsă și recunoscătoare. Poate că nu era totul pierdut.

Seara, când Maria modela animale din plastilină lângă brad, iar Radu și Viorica povesteau despre copilăria lui la țară, am simțit pentru prima dată după mult timp liniște în suflet.

Dar știu că drumul spre armonie nu e niciodată ușor într-o familie românească unde fiecare vrea să fie ascultat și iubit în felul lui.

Oare câți dintre noi trăim cu teama de a nu dezamăgi? Și câți avem curajul să spunem ce simțim cu adevărat celor dragi?