Portofelul lui Radu și colivia mea de aur: Lupta pentru libertate într-o căsnicie înghețată

— Nu ai făcut nici măcar cumpărăturile? Ce-ai făcut toată ziua, Ioana? Vocea lui Radu răsună în bucătăria noastră prea mare și prea rece, iar eu simt cum mi se strânge stomacul. Mă uit la el, cu portofelul gros pe masă, și nu știu dacă să-i răspund sau să tac. De doisprezece ani, fiecare discuție despre bani se transformă într-un proces de evaluare a valorii mele ca om.

M-am măritat cu Radu când aveam douăzeci și patru de ani. Era fermecător, sigur pe el, cu planuri mari și promisiuni de viață bună. Părinții mei, Simona și Vasile, au fost încântați: „E băiat serios, are serviciu bun la bancă, nu ca alții care stau prin baruri.” La început, chiar credeam că am tras lozul câștigător. Dar lozul meu s-a transformat încet într-o colivie aurită.

Primele luni au fost frumoase. Ne mutasem într-un apartament nou în Militari, mobila era încă în folie, iar eu visam la copii și la o familie unită. Dar după ce s-a născut Ana-Maria, totul s-a schimbat. Radu a început să lucreze tot mai mult, iar eu am rămas acasă cu fetița. „E mai bine să stai tu cu ea, Ioana, eu aduc banii.” La început am acceptat, dar apoi am simțit cum zilele mele se scurg între scutece, vase murdare și priviri reci.

— Nu înțelegi că fără mine n-ai avea nimic? îmi spunea Radu când îndrăzneam să cer bani pentru ceva mai mult decât strictul necesar. „Nu avem nevoie de prostii!”

Am încercat să mă angajez după ce Ana-Maria a mers la grădiniță. Am găsit un post part-time la o librărie din cartier. Eram atât de fericită! Simțeam că respir din nou. Dar Radu a venit acasă într-o seară și mi-a aruncat în față:

— Pentru ce să muncești pe bani de nimic? Nu vezi că te umilești? Stai acasă, ai grijă de copil! Eu aduc destul.

Am renunțat. Am renunțat la mine. Am început să mă ascund după treburi casnice, să-mi găsesc scuze pentru lipsa de energie și pentru faptul că nu mai aveam prieteni. Mama mă suna și mă întreba:

— Ești bine, Ioana? Pari mereu obosită.

— Sunt bine, mamă. Doar că Ana-Maria e agitată.

Dar adevărul era că nu mai știam cine sunt. În fiecare dimineață mă uitam în oglindă și vedeam o femeie palidă, cu ochii goi. Radu venea acasă târziu, obosit și nervos. Orice discuție despre bani sau despre planuri personale se termina cu reproșuri:

— Dacă nu-ți convine, poți pleca! Dar fără mine n-ai unde să te duci!

Avea dreptate. Nu aveam niciun ban pus deoparte. Totul era pe numele lui: casa, mașina, conturile bancare. Chiar și telefonul meu era plătit de el. Mă simțeam ca o adolescentă care trebuie să ceară voie pentru orice cheltuială.

Într-o zi, Ana-Maria a venit acasă plângând:

— Mami, tati a zis că dacă nu sunt cuminte, nu-mi mai ia păpușa aia frumoasă.

Am simțit cum mi se rupe inima. Copilul meu învăța că dragostea și atenția se cumpără cu bani. Am încercat să-i explic:

— Nu trebuie să fii cuminte doar ca să primești ceva. Te iubesc oricum.

Dar vocea mea era slabă chiar și pentru mine.

Într-o seară, după ce Ana-Maria a adormit, am avut curajul să-i spun lui Radu:

— Aș vrea să mă angajez din nou. Să am și eu banii mei.

A râs scurt:

— Ce-ți trebuie ție bani? Nu vezi că ai tot ce-ți trebuie? Vrei să pleci undeva?

Nu am răspuns. M-am dus în baie și am plâns în tăcere. M-am gândit la toate femeile pe care le vedeam la televizor sau pe internet vorbind despre independență financiară și libertate. Eu eram prizoniera unui portofel care nu era al meu.

Într-o duminică dimineață, mama a venit pe neașteptate la noi. A văzut repede atmosfera tensionată din casă.

— Ioana, hai cu mine la plimbare!

Pe drum, mi-a spus:

— Nu poți trăi așa toată viața. Știu că ți-e frică, dar trebuie să faci ceva pentru tine.

Am plâns pe umărul ei ca un copil mic. Mi-a dat curajul să vorbesc cu o prietenă veche, Gabriela, care lucra la o firmă de contabilitate.

— Ioana, vino la noi! Avem nevoie de cineva serios la recepție. Nu e mult, dar e un început.

Am acceptat fără să-i spun lui Radu. Am început să pun deoparte fiecare leu câștigat. Îmi era frică să nu afle, dar simțeam că respir din nou.

Într-o seară, Radu a găsit fluturașul de salariu ascuns printre hainele mele.

— Deci m-ai mințit! Ai început să muncești pe la spatele meu?

A țipat atât de tare încât Ana-Maria s-a trezit plângând. Am luat-o în brațe și i-am spus lui Radu:

— Da! Pentru prima dată fac ceva pentru mine! Nu mai pot trăi doar după regulile tale!

A urmat o ceartă cumplită. A doua zi dimineață am plecat la mama cu Ana-Maria. Nu aveam nimic altceva decât câteva haine și banii mei puțini.

Au trecut trei luni de atunci. Încă mi-e frică uneori. Încă mă întreb dacă am făcut bine sau dacă Ana-Maria va suferi din cauza deciziei mele. Dar acum pot să respir. Pot să-mi cumpăr singură o cafea fără să cer voie nimănui.

Mă uit la Ana-Maria cum desenează liniștită și mă întreb: oare câte femei trăiesc încă în colivii aurite ca a mea? Oare cât valorează libertatea atunci când trebuie să alegi între siguranță și demnitate?