Din pădure în băncile școlii: Povestea mea între două lumi

— Ce-ai pe tine, mă? Ți-ai făcut haine din frunze? râse cu poftă Vlad, aruncând o privire batjocoritoare spre mine, în timp ce ceilalți copii chicoteau pe sub bănci. Mâinile mi se strângeau pe ghiozdanul vechi, moștenit de la tata, iar obrajii îmi ardeau de rușine. Era prima mea zi la școala din sat, după aproape zece ani trăiți în pădure, cu părinții mei care fugiseră de lume din motive pe care abia acum începeam să le înțeleg.

Nu știam să răspund la glume. Nu știam să mă apăr. În pădure, animalele nu râd de tine dacă nu ai adidași noi sau dacă nu știi să joci fotbal. În pădure, tăcerea e prietenul tău. Dar aici, fiecare tăcere era o invitație la batjocură.

— Lasă-l, Vlad, poate așa se poartă la el în codru! interveni Mara, colega de bancă. Vocea ei era blândă, dar simțeam mila ca pe o altă palmă peste față.

Acasă, mama mă privea cu ochii umezi când îi povesteam ce se întâmplase.
— Bogdane, lumea nu e ca pădurea. Oamenii pot fi mai răi decât lupii, dar și mai buni decât orice animal. Trebuie să le arăți cine ești tu cu adevărat.

Dar cine eram eu? Un băiat care știa să aprindă focul cu două pietre, dar nu știa să-și facă temele la matematică. Un copil care recunoștea urmele mistreților, dar nu știa să citească un manual de istorie fără să se poticnească la fiecare rând.

Tata încerca să mă învețe să nu mă las călcat în picioare.
— Nu te teme de ei. Dacă te văd slab, te vor sfâșia. Dar dacă le arăți că nu-ți pasă, vor înceta.

A doua zi am intrat în clasă cu capul sus. Vlad m-a întâmpinat cu un zâmbet ironic:
— Ai venit să ne povestești cum vânezi iepuri cu mâinile goale?

Am zâmbit și eu, pentru prima dată.
— Dacă vrei, te pot învăța. Dar cred că tu ai fugi primul dacă ai vedea un iepure adevărat.

Clasa a izbucnit în râs. Pentru prima dată râdeau cu mine, nu de mine. Am simțit o căldură ciudată în piept, ca și cum aș fi aprins un foc mic într-o noapte rece.

Dar nu totul s-a schimbat peste noapte. Profesorii mă priveau cu suspiciune. Doamna dirigintă m-a chemat într-o pauză:
— Bogdan, știu că îți este greu să te adaptezi. Dacă ai nevoie de ajutor la teme sau la orice altceva, să-mi spui.

Am dat din cap, dar mândria mă ținea pe loc. Nu voiam să fiu miluit. Voiam să fiu acceptat.

Acasă, conflictele dintre părinți deveniseră tot mai dese. Mama voia să rămânem în sat; tata visa să ne întoarcem în pădure.
— Aici nu e locul nostru! striga el într-o seară. Ne uităm la televizor cum se ceartă politicienii și ne plângem că nu avem bani! În pădure aveam liniște!
— Dar copilul? Ce viitor are el acolo? răspundea mama printre lacrimi.

M-am retras pe prispă și am privit stelele. Îmi era dor de liniștea codrului, dar simțeam că aici aveam o șansă la ceva mai mult.

Într-o zi, la ora de biologie, profesoara ne-a întrebat:
— Cine știe ce urme lasă vulpea?

Am ridicat mâna timid.
— Vulpea calcă pe vârfuri și lasă urme mici, ca niște semiluni. Dacă vezi urme duble, e semn că merge încet sau caută hrană.

Toți au întors capul spre mine. Profesoara a zâmbit larg:
— Foarte bine, Bogdan! Poate ne povestești mai multe despre animalele din pădure.

Din ziua aceea am devenit „băiatul care știe tot despre animale”. Unii au început să mă caute pentru proiecte sau pur și simplu din curiozitate. Mara m-a invitat la ea acasă să-i arăt cum se fac noduri pentru cort.

Dar Vlad nu renunțase. Într-o pauză m-a împins pe coridor:
— Nu crede că dacă ai spus două prostii despre vulpi ești cineva! Tot un sălbatic rămâi!

Am simțit furia clocotind în mine. Dar am respirat adânc și am spus:
— Poate că sunt sălbatic, dar măcar eu nu mă ascund după alții ca să par tare.

A tăcut și s-a îndepărtat. Pentru prima dată l-am văzut nesigur.

Cu timpul, am început să mă descurc mai bine la școală. Am luat primul meu opt la matematică și am simțit că pot orice dacă muncesc destul. Mama m-a îmbrățișat plângând:
— Sunt atât de mândră de tine!

Tata a venit într-o zi cu o veste:
— Am găsit de lucru la oraș. Poate ne mutăm acolo, să ai parte de tot ce n-am avut noi.

M-am uitat la el și am simțit o durere ciudată. Pădurea era parte din mine, dar acum aveam rădăcini și aici.

Într-o seară am ieșit din nou pe prispă și m-am întrebat: Oare cine suntem noi cu adevărat? Suntem ceea ce am fost sau ceea ce alegem să devenim? Poate că fiecare dintre noi are o pădure ascunsă în suflet — întrebarea e dacă avem curajul să ieșim din ea.