Când casa nu mai e acasă: Între nora și fiică

— Nu mai muta lucrurile prin bucătărie, mamă! Nu găsesc nimic când vii tu, a țipat Alina, nora mea, în timp ce eu încercam să pun la loc niște farfurii. Mâinile îmi tremurau, iar inima bătea nebunește. M-am oprit, cu farfuria în aer, și am simțit cum mi se strânge gâtul.

Nu era prima dată când vocea ei ridicată mă făcea să mă simt ca un intrus în propria casă. De când fiul meu, Radu, s-a căsătorit cu Alina și au rămas să locuiască aici, casa mea s-a transformat într-un câmp minat. Fiecare pas era o greșeală, fiecare gest — o ofensă. Radu încerca să medieze, dar de cele mai multe ori tăcea, cu ochii în pământ.

— Lasă, mamă, că fac eu, mi-a spus el într-o seară, când am încercat să spăl vasele. Dar vocea lui era stinsă, ca și cum nu voia să supere pe nimeni. Am simțit că nu mai am loc aici. Cândva, casa asta era plină de râsete și miros de cozonac. Acum, fiecare colț îmi amintește că nu mai sunt stăpână pe nimic.

Am încercat să vorbesc cu Alina. Într-o după-amiază, când Radu era la serviciu, am intrat în bucătărie unde ea citea ceva pe telefon.

— Alina, aș vrea să stăm puțin de vorbă… poate nu reușim să ne înțelegem mereu, dar eu chiar vreau să fie bine pentru toți.

M-a privit scurt, fără să ridice capul din ecran.

— Nu e nevoie să faci atâta caz. Ești mama lui Radu, nu a mea. Fiecare cu ale lui.

M-am retras în camera mea, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am simțit ca o mobilă veche pe care nimeni nu o mai vrea, dar nici nu are curajul s-o arunce.

Într-o zi, după ce am auzit-o pe Alina spunând la telefon „Nu mai suport să stea soacra aici! Parcă nu mai e casa noastră!”, am decis să plec pentru o vreme la fiica mea, Ioana. Poate acolo voi găsi alinare.

Am sunat-o:

— Ioana, mamă… aș vrea să vin la tine câteva zile. Nu mă simt prea bine acasă.

A tăcut câteva secunde.

— Mamă… știi că avem mult de lucru și copiii sunt agitați… Dar dacă vrei neapărat… poți veni.

Am simțit răceala din vocea ei ca un cuțit. Totuși, mi-am făcut bagajul și am plecat. În tren, privind pe geam câmpurile galbene de toamnă, m-am întrebat unde am greșit. Am muncit toată viața pentru copiii mei. Le-am dat tot ce am avut mai bun. De ce mă simt acum ca o povară?

La Ioana acasă era agitație continuă: doi copii mici alergau prin casă, soțul ei, Mihai, lucra la laptop și părea deranjat de orice zgomot. Ioana era mereu pe fugă.

— Mamă, te rog să nu le dai dulciuri copiilor înainte de masă! — mi-a spus într-o zi, când i-am oferit nepoatei mele o bomboană.

— Dar doar una… am încercat eu să mă apăr.

— Nu vreau discuții! Aici eu stabilesc regulile!

M-am simțit din nou mică și inutilă. Seara, când copiii dormeau și Ioana strângea jucăriile de pe jos, am încercat să vorbesc cu ea.

— Ioana… ți-e greu cu mine aici?

A oftat adânc.

— Mamă… nu știu ce vrei de la mine. Am viața mea acum. Nu pot să-ți port mereu de grijă.

Am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. Am dormit prost în noaptea aceea și dimineața am decis să mă întorc acasă. Nici acolo nu aveam loc, dar nici aici nu eram dorită.

În trenul de întoarcere am privit oamenii din jur: bătrâni singuri cu sacoșe vechi, femei obosite cu priviri pierdute. M-am întrebat câți dintre ei simt aceeași durere ca mine — aceea de a nu mai avea un loc pe lume.

Când am ajuns acasă, Radu era la serviciu. Alina m-a întâmpinat cu o privire rece:

— Te-ai întors? Sper că ai avut timp să te gândești cum putem conviețui fără certuri.

Am tăcut. Nu mai aveam putere să lupt. M-am retras în camera mea și am privit fotografiile vechi: Radu mic ținându-mă de mână; Ioana râzând la serbarea de la grădiniță; eu și soțul meu — Dumnezeu să-l ierte — dansând la nunta lor.

Unde s-au dus toate astea? Cum am ajuns străină în propria familie?

Într-o seară, Radu a venit la mine în cameră.

— Mamă… știu că nu-ți e ușor. Dar trebuie să înțelegi că lucrurile s-au schimbat. Alina are nevoie de spațiu… și eu la fel.

L-am privit lung.

— Și eu? Unde e spațiul meu?

A tăcut. Apoi a ieșit fără să spună nimic.

Acum stau singură în camera mea și scriu aceste rânduri. Mă întreb dacă toate mamele ajung să fie străine pentru copiii lor sau doar eu am greșit undeva pe drum. Oare există undeva un loc unde bătrânețea nu doare atât de tare?

Voi ce credeți? E vina noastră că nu ne mai găsim locul sau pur și simplu lumea s-a schimbat prea mult pentru noi?