Nu sunt tatăl lui, dar inima mea nu știe asta

— Nu ești tatăl lui, Ștefan! De ce te încăpățânezi să-ți bați capul cu el? Lasă-l pe taică-su să se ocupe, dacă-l interesează!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei și mirosul de pâine prăjită. M-am oprit din mestecat și am privit-o peste masă. Ochii ei, obosiți de ani și griji, mă priveau cu o amestecătură de milă și exasperare.
— Mama, nu pot să-l las așa. Nu are pe nimeni altcineva.
— Dar nici tu nu ești obligat! Nu e sângele tău!
Am simțit cum mi se strânge stomacul. De câte ori trebuia să aud asta? Că nu e copilul meu? Că nu am nicio datorie față de el? Dar când îl văd pe Vlad, cu ochii lui mari și triști, nu pot să mă prefac că nu-mi pasă.

Totul a început acum doi ani, când am cunoscut-o pe Irina. Era divorțată, cu un băiat de șapte ani, Vlad. La început, am crezut că pot să fiu doar partenerul ei, că rolul de tată vitreg e ceva formal, un titlu fără prea multă greutate. Dar viața nu e niciodată atât de simplă.

— Ștefan, Vlad are febră iar. Poți să-l iei tu de la școală? Eu nu pot pleca de la muncă acum…
Vocea Irinei la telefon era stinsă, aproape rugătoare. Am lăsat totul baltă la birou și m-am dus după el. L-am găsit în cancelarie, ghemuit pe un scaun, cu fața roșie și ochii umezi. Când m-a văzut, s-a ridicat încet și a venit spre mine fără să spună nimic. L-am luat de mână și am simțit cum se agață de mine cu toată puterea lui mică.

În acea seară, i-am ținut fruntea când vomita și i-am citit povești până a adormit. Irina a venit târziu acasă și m-a găsit lângă patul lui Vlad, adormit pe un scaun. M-a privit cu recunoștință și mi-a șoptit:
— Nu știu ce m-aș face fără tine…

Dar nu toți vedeau lucrurile așa. Tatăl biologic al lui Vlad, Radu, apărea din când în când, doar ca să-i aducă o jucărie sau să-i promită că „data viitoare” îl ia la munte. De fiecare dată când pleca, Vlad rămânea cu ochii în lacrimi și cu sufletul gol.

— De ce nu vine tata niciodată când spune?
M-a întrebat într-o seară, cu vocea tremurândă.
— Nu știu, Vlad… Poate are el motivele lui. Dar eu sunt aici, oricând ai nevoie.

Am simțit cum mi se rupe inima. Ce puteam să-i spun? Că unii oameni nu știu să fie părinți? Că dragostea nu vine mereu de la cei care ar trebui s-o ofere?

În satul nostru mic din Prahova, lumea vorbește repede și judecă și mai repede. La magazinul din colț, doamna Viorica șoptea mereu:
— Uite-l pe Ștefan, crește copilul altuia… Ce-o fi găsit la femeia aia?

Prietenii mei mă evitau sau făceau glume proaste:
— Băi, Ștefane, tu chiar vrei să-ți pierzi tinerețea cu un copil care nici măcar nu-i al tău?

Uneori mă întrebam dacă au dreptate. Dacă nu cumva mă mint singur. Dacă nu cumva sacrific totul pentru ceva ce nu va fi niciodată „al meu”.

Conflictele au început să apară și între mine și Irina. Ea era mereu obosită, stresată de bani și de muncă.
— Nu mai pot, Ștefan! Toată lumea mă judecă! Mama ta nu mă suportă, prietenii tăi mă privesc ca pe o povară…
— Nu contează ce zic ei! Contează ce simțim noi!
— Dar dacă într-o zi te vei răzgândi? Dacă vei vrea o familie „normală”, fără bagajul meu?

Nu aveam răspunsuri. Doar tăcere și o teamă care creștea în mine ca o umbră.

Într-o zi, Vlad a venit acasă bătut. Un băiat mai mare îl făcuse „bastard” și „copil fără tată”. L-am găsit plângând în baie, cu sânge la buză.
— Vlad! Cine ți-a făcut asta?
— Nu contează… Toți zic că nu am tată adevărat…

L-am strâns în brațe și am simțit furie, neputință și o dragoste uriașă care m-a speriat.

În acea noapte am stat treaz mult timp. M-am gândit la tata, la cum m-a crescut singur după ce mama ne-a părăsit. La cât de greu i-a fost și totuși n-a renunțat niciodată la mine.

A doua zi dimineață am intrat în camera lui Vlad. Dormea încă, cu fața liniștită.
M-am așezat lângă el și i-am șoptit:
— Vlad… Poate că nu sunt tatăl tău adevărat după acte sau sânge. Dar dacă vrei, pot fi omul care nu te lasă niciodată singur.

A deschis ochii încet și m-a privit lung.
— Tu ești tata pentru mine…

Atunci am știut că alegerea mea fusese corectă. Că dragostea nu ține cont de sânge sau de gura lumii.

Dar lupta nu s-a terminat aici. Mama a refuzat mult timp să-l accepte pe Vlad ca nepotul ei. La fiecare masă în familie era rece cu el sau îl ignora pur și simplu.
Irina a început să se îndoiască tot mai des:
— Poate ar trebui să plecăm… Să nu-ți stric viața…
— Viața mea sunteți voi doi!

Am început să caut soluții: consiliere pentru Vlad, discuții lungi cu mama, încercări disperate de a-i face pe toți să înțeleagă că familia nu e doar despre sânge.

Au trecut luni grele până când mama l-a luat pentru prima dată în brațe pe Vlad și i-a spus:
— Hai la bunica să-ți dau o prăjiturică…

Am plâns atunci ca un copil.

Astăzi Vlad are nouă ani. Încă mai are zile când întreabă de tatăl lui biologic sau când se simte diferit față de ceilalți copii. Dar știe că eu sunt acolo pentru el.

Uneori mă uit în oglindă și mă întreb: Oare câți oameni ar avea curajul să iubească un copil care nu e al lor? Oare cât valorează sângele față de suflet?

Aștept răspunsurile voastre…