Când soacra s-a mutat la noi: Povestea unei case care nu mai era acasă

— Nu te supăra, dar nu cred că e bine să lași vasele așa, spuse doamna Viorica, privind peste umărul meu spre chiuveta plină. Era a treia oară în acea săptămână când îmi făcea observație. M-am oprit din spălatul legumelor și am inspirat adânc, încercând să-mi ascund iritarea. Radu, soțul meu, stătea la masă cu ziarul în mână, prefăcându-se că nu aude.

Când am cumpărat casa asta, am simțit că în sfârșit am un loc doar al nostru. Cinci ani de rate, sacrificii și vise împărțite la doi. Dar totul s-a schimbat într-o seară de martie, când Radu a venit acasă cu vestea: „Mama trebuie să stea o perioadă la noi. S-a certat cu tata și nu are unde să meargă.”

Nu am avut curajul să spun nu. Știam că Radu ține mult la ea, iar eu nu voiam să fiu soția rea din povești. Dar încă din prima zi, prezența doamnei Viorica a umplut casa cu o energie apăsătoare. Avea obiceiul să mute lucrurile prin bucătărie, să schimbe ordinea hainelor în dulapuri și să-mi corecteze orice gest. „La noi în familie nu se face așa”, îmi spunea cu un zâmbet rece.

Într-o seară, după ce am terminat cina, am încercat să vorbesc cu Radu.
— Nu mai pot, îi șoptesc. Simt că nu mai e casa mea.
El oftează și-și trece mâna prin păr.
— E mama, ce vrei să fac? Să o dau afară?
— Nu, dar nici nu pot trăi așa. Parcă suntem trei străini sub același acoperiș.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe doamna Viorica în sufragerie, răsfoind albumul nostru de nuntă.
— Ce tineri erați… Radu era atât de slab atunci! Ai grijă de el, da? Să nu-l lași să se îngrașe ca taică-su.
Am zâmbit forțat. În mintea mea, fiecare astfel de remarcă era ca o piatră pusă peste sufletul meu.

Pe măsură ce zilele treceau, tensiunile creșteau. Într-o duminică, când am vrut să gătesc mâncarea preferată a lui Radu — ciorbă de burtă — am găsit bucătăria deja ocupată.
— Lasă, draga mea, fac eu azi mâncare. Radu iubește tocana mea de cartofi.
M-am retras în dormitor și am plâns în pernă. Nu era vorba doar despre mâncare. Era despre faptul că nu mai aveam loc nici măcar în propria viață.

Seara, la masă, Radu a lăudat-o pe mama lui:
— Mamă, tocana asta e ca-n copilărie! Nici nu știu cum reușești.
Am simțit cum mă sting încet. Am încercat să mă fac nevăzută, dar doamna Viorica m-a fixat cu privirea:
— Să iei notițe de la mine, să știi!

Într-o noapte, după ce toată casa adormise, m-am strecurat pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem undeva. Dacă poate nu eram destul de bună pentru familia lui Radu. Dacă poate niciodată nu voi fi.

Timpul trecea greu. Prietenele mele mă întrebau la telefon:
— Cum reziști?
Le răspundeam vag: „E ok… trece.” Dar nu trecea nimic. Doamna Viorica părea să-și găsească tot mai mult locul aici, iar eu mă simțeam tot mai mică.

Într-o zi, când am venit mai devreme de la serviciu, am auzit-o vorbind cu Radu în bucătărie:
— Nu știu dacă e potrivită pentru tine. E cam slabă la gospodărie…
Radu a tăcut. Nu l-am auzit niciodată apărându-mă în fața ei.

În acea seară i-am spus tot ce aveam pe suflet:
— Radu, dacă nu pui limite între noi și mama ta, eu nu mai pot continua așa. Simt că mă sufoc.
El s-a uitat la mine ca la un copil răsfățat:
— Exagerezi. Mama vrea doar să ajute.

Am dormit pe canapea. În noaptea aceea am visat că rătăcesc printr-o casă străină, unde toate ușile sunt încuiate și nimeni nu-mi răspunde când bat.

A doua zi dimineață mi-am făcut bagajul și am plecat la sora mea, Irina. Am stat acolo două zile fără să dau niciun semn. Când m-am întors acasă, Radu era abătut.
— Nu vreau să te pierd… Dar nici pe mama nu pot s-o las pe drumuri.

Am decis să mergem împreună la consiliere de cuplu. Acolo am spus tot: despre fricile mele, despre nevoia mea de spațiu și despre cât de singură mă simt între doi oameni care par mereu uniți împotriva mea.

Doamna Viorica a plecat după câteva luni la sora ei din Buzău. Casa a rămas tăcută și rece după plecarea ei. Relația mea cu Radu s-a schimbat — nu știu dacă în bine sau în rău. Încercăm să reconstruim ceva ce s-a fisurat adânc.

Uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare câți bărbați nu văd cât de greu e pentru soțiile lor să împartă casa cu o soacră dominatoare? Și dacă liniștea noastră merită sacrificată pentru „binele familiei”?