Între două lumi: Povestea unei mame care își pierde fiul în fața unei familii perfecte

— Nu, mamă Maria, nu-i mai face burgeri lui Ion! Sunt prea grași și nu îi fac bine la stomac. Ana a spus-o apăsat, cu vocea ei tăioasă, în timp ce eu țineam în mână tocătorul cu carnea proaspăt tocată. M-am oprit brusc, ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. Ion stătea la masă, cu ochii în telefon, evitând să mă privească.

În bucătăria noastră mică din satul Călinești, unde am crescut și am gătit pentru familia mea de când ne-am mutat aici din București, fiecare colț păstrează amintiri. Dar de când Ana a intrat în viața lui Ion, totul s-a schimbat. Fiecare masă e o negociere, fiecare rețetă tradițională e privită cu suspiciune.

Ion a fost mereu băiatul meu bun. L-am crescut singură mare parte din timp, pentru că soțul meu, Viorel, lucra la oraș și venea doar în weekenduri. Am pus tot ce am avut mai bun în el: dragoste, răbdare, educație. Când a terminat facultatea la Cluj și s-a angajat ca programator, am simțit că mi se umple sufletul de mândrie. Apoi a venit Ana.

Ana e altfel decât noi. E din Pitești, crescută la bloc, mereu atentă la ce mănâncă, la ce respiră, la ce vorbește. La început am încercat să o primesc cu brațele deschise. I-am făcut sarmale, cozonac, ciorbă de burtă — dar ea a refuzat politicos totul. „Nu mănânc porc”, „Nu pun zahăr”, „Nu prăjesc nimic”. Am zâmbit și am încercat să mă adaptez.

Dar azi… azi m-a durut altfel. Azi mi-a interzis să-i mai fac fiului meu burgerii pe care îi iubea de mic. „Sunt prea grași”, a spus ea, ca și cum eu nu aș ști ce-i bine pentru copilul meu. Ion n-a zis nimic. Doar a oftat și a continuat să-și butoneze telefonul.

— Ana, dar Ion mereu a mâncat burgerii mei! Îi făceam cu carne de la noi din curte, fără aditivi, fără prostii…

— Maria, știu că vrei binele lui, dar vrem să avem un stil de viață sănătos. Am citit că grăsimile saturate cresc riscul de boli cardiovasculare. Și Ion are deja colesterolul puțin ridicat.

M-am simțit ca un copil certat pe nedrept. Am lăsat tocătorul jos și am ieșit pe prispă. Aerul rece de primăvară mi-a tăiat respirația. L-am văzut pe Viorel venind de la grajduri.

— Ce-ai pățit, Mărioară? De ce ai lacrimi în ochi?

— Nu mai pot, Viorele… Parcă nu mai e casa noastră. Parcă nu mai e băiatul nostru.

Viorel a oftat greu și s-a uitat spre casă.

— Las’ că-i trece lor moda asta cu sănătatea… O să-i fie dor de mâncarea ta.

Dar nu i-a trecut. În următoarele săptămâni, Ana a început să gătească doar ea: quinoa cu legume, humus fără usturoi, salate fără sare. Ion părea tot mai obosit și mai absent. Eu și Viorel mâncam separat, la bucătăria de vară.

Într-o seară, l-am prins pe Ion în curte, fumând pe ascuns.

— Ionelule… ce faci aici?

A tresărit ca un copil prins cu mâța-n sac.

— Mamă… nu-i spune Anei că fumez. Te rog.

M-am uitat la el și mi s-a rupt sufletul. Avea cearcăne adânci și privirea pierdută.

— Nu-i spun… Dar tu ești bine? Nu te mai văd râzând ca înainte.

A dat din umeri.

— E greu… Ana vrea să fie totul perfect: mâncare sănătoasă, casă curată, program fix… Parcă nu mai pot să respir.

L-am strâns în brațe și i-am șoptit:

— Să nu uiți niciodată cine ești și de unde vii.

Dar lucrurile au degenerat rapid. Într-o duminică, Ana a venit la mine cu o listă de reguli pentru casă: fără prăjeli, fără carne roșie, fără dulciuri pentru copii (deși nu avem încă nepoți), fără televizor după ora 21.

Viorel a izbucnit:

— Auzi tu la ea! În casa noastră ne face program?

Ion a încercat să calmeze spiritele:

— Haideți să nu ne certăm… Ana vrea doar ce e mai bine pentru noi.

Dar eu simțeam că pierd controlul asupra propriei vieți. Casa noastră nu mai era acasă. Bucatele mele nu mai erau apreciate. Tradițiile noastre erau aruncate la gunoi pentru niște reguli citite pe internet.

Într-o zi am găsit frigiderul plin cu cutii colorate: tofu bio, lapte de migdale, semințe de chia. Am plâns în fața raftului gol unde altădată țineam borcanele cu zacuscă și slănina afumată.

Am încercat să vorbesc cu Ana:

— Ana, știu că vrei să trăim sănătos… dar poate putem găsi un echilibru? Poate facem duminica o masă tradițională?

M-a privit rece:

— Maria, nu vreau să-l văd pe Ion bolnav peste câțiva ani doar pentru că nu știm să ne controlăm alimentația.

M-am simțit inutilă. Am început să evit mesele comune. Seara stau singură pe prispă și mă uit la stele. Viorel încearcă să mă încurajeze:

— Las’ că vine vremea când or să-și dea seama ce-au pierdut…

Dar Ion pare tot mai absent. Nu mai vine la povești cu mine în grădină. Nu mai râde la glumele lui taică-său. E mereu obosit sau nervos.

Într-o seară l-am auzit certându-se cu Ana:

— Nu mai pot! Vreau să mănânc și eu ceva normal! Vreau să fiu eu!

Ana a izbucnit în plâns:

— Eu doar încerc să te ajut! Nu vezi că toată lumea se îmbolnăvește din cauza alimentației proaste?

Am simțit cum familia noastră se rupe bucățică cu bucățică.

Acum stau singură în bucătărie și mă uit la poza lui Ion mic, cu obrajii plini de ketchup după primul burger făcut de mine. Mă întreb: unde am greșit? Oare dragostea pentru sănătate poate distruge dragostea dintre oameni? Sau poate noi suntem cei care nu știm să ne adaptăm? Voi ce credeți?