Între două lumi: Cum am încercat să-mi păstrez echilibrul între familie și iubire
— Nu înțeleg de ce trebuie să vorbești cu ea în fiecare zi! a izbucnit Mihai, trântind ușa bucătăriei după el. M-am oprit din spălatul vaselor, simțind cum mi se strânge stomacul. Vlad, băiatul nostru de opt ani, se juca liniștit în camera lui, fără să știe că lumea noastră era pe cale să se cutremure din nou.
Am inspirat adânc. — Mihai, nu e vorba despre mine sau despre Maria. E vorba despre Vlad. Are nevoie de bunica lui. Nu pot să-i iau asta.
El s-a așezat la masă, cu mâinile încrucișate pe piept. — Dar tu nu vezi că ea profită? Că te sună pentru orice fleac? Că încă te consideră parte din familie?
Am simțit cum mă apasă vinovăția. Poate că Mihai avea dreptate. Poate că legătura mea cu doamna Maria era prea strânsă pentru cineva care nu mai era soacra mea. Dar cum să-i explic că femeia asta fusese sprijinul meu când Radu plecase? Că atunci când am rămas singură cu Vlad, ea venea cu supă caldă și vorbe bune? Că fără ea, probabil aș fi clacat?
— Mihai, știu că e greu de înțeles. Dar Maria nu e doar fosta mea soacră. E bunica lui Vlad și… și o prietenă pentru mine. Nu pot să rup legătura asta doar pentru că ție ți-e greu.
El a oftat și a privit pe fereastră. — Nu vreau să te pierd, Ana. Dar simt că nu sunt pe primul loc.
M-am apropiat de el și i-am luat mâna. — Nu e vorba despre locuri, Mihai. E vorba despre oameni care au nevoie unii de alții.
A doua zi, Maria m-a sunat dis-de-dimineață. — Ana, am făcut plăcinta aia cu mere care-i place lui Vlad. Pot să vin pe la voi?
Am ezitat o clipă. — Sigur, mamă Maria. Dar… poate ar fi bine să venim noi la tine azi.
Am simțit nevoia să schimb ceva, să nu-l mai pun pe Mihai în situații incomode. Dar când am ajuns la Maria acasă, ea m-a privit lung.
— Ce s-a întâmplat, fată dragă? Nu mai e bine acasă?
Am zâmbit forțat și am dat din umeri. — E… complicat.
Maria a tăcut o vreme, apoi a spus încet: — Știi, și eu am trecut printr-un divorț. Și tot așa, lumea se uita ciudat la mine când vorbeam cu fostul meu soț sau cu rudele lui. Dar pentru copii am făcut orice compromis.
Vlad a venit alergând cu obrajii roșii. — Bunico, pot să mă joc cu trenulețul?
Maria i-a zâmbit larg și i-a întins plăcinta. — Sigur că poți, puiule.
În drum spre casă, Vlad m-a întrebat: — Mami, de ce nu vine bunica la noi mai des?
Am simțit un nod în gât. — Pentru că uneori oamenii mari trebuie să găsească un echilibru, puiule.
Seara, Mihai m-a așteptat cu o privire obosită. — Ai fost la Maria?
Am dat din cap. — Da. Vlad avea nevoie de ea.
— Și tu?
L-am privit sincer. — Da, și eu.
A urmat o tăcere grea între noi. În zilele următoare am încercat să reduc discuțiile cu Maria la strictul necesar. Îi scriam mesaje scurte sau îi trimiteam poze cu Vlad. Dar simțeam cum mă sting pe dinăuntru.
Într-o seară, după ce Vlad adormise, Mihai s-a așezat lângă mine pe canapea.
— Ana… știu că nu pot să-ți cer să rupi legătura cu Maria. Dar mă simt exclus din viața ta când văd cât de mult contează pentru tine.
M-am uitat la el cu ochii în lacrimi. — Nu vreau să te exclud. Dar nici nu pot să renunț la cineva care mi-a fost alături când nimeni altcineva n-a fost.
— Poate ar trebui să încerc s-o cunosc mai bine… Poate dacă aș vedea cu ochii mei ce fel de om e…
Am zâmbit printre lacrimi și l-am strâns în brațe.
Așa a început o nouă etapă pentru noi. L-am invitat pe Mihai la masa de duminică la Maria acasă. La început a fost stânjenit, dar Maria l-a întâmpinat cu căldură.
— Bine ai venit, Mihai! Să știi că aici toată lumea e de-a casei!
Au vorbit despre fotbal, despre vreme și despre copilărie la țară. L-am văzut pe Mihai relaxându-se încet-încet, iar Vlad era fericit că toți oamenii lui dragi erau împreună.
Nu spun că totul s-a rezolvat peste noapte. Au mai fost discuții aprinse, momente de gelozie sau neîncredere. Dar am învățat să comunicăm mai deschis și să ne respectăm nevoile.
Uneori mă întreb dacă nu cumva am cerut prea mult de la Mihai sau dacă nu i-am dat Mariei prea mult loc în viața mea nouă. Dar apoi îl văd pe Vlad râzând cu bunica lui și mă gândesc că poate unele legături nu trebuie rupte niciodată.
Oare câți dintre noi reușim să păstrăm echilibrul între trecut și prezent fără să rănim pe nimeni? Sau poate tocmai rănile astea ne fac mai umani?