Bătălia pentru Nepoata Mea: Adevărul din Spatele Ușilor Închise

— Jovan, nu mai vreau să o lași pe Milica la voi! Nu mai vreau să aud că a plâns de foame!
Cuvintele lui Marko au căzut ca un trăsnet în sufrageria noastră mică din cartierul Militari. Era sâmbătă seara, iar eu și soția mea, Maria, tocmai îi pregătisem Milicăi o porție de griș cu lapte, desertul ei preferat. Fetița râdea în camera alăturată, jucându-se cu păpușa ei veche, când Marko a intrat pe ușă cu privirea tăioasă și vocea ridicată.
— Marko, ce s-a întâmplat? am întrebat eu, încercând să-mi păstrez calmul.
— Ce s-a întâmplat? Milica mi-a spus că nu i-ați dat nimic de mâncare toată ziua!
Maria a început să plângă în surdină. Eu am simțit cum mi se strânge inima. Cum să spună așa ceva? Noi am crescut trei copii, am trecut prin lipsuri, dar niciodată nu am lăsat un copil flămând.
— E imposibil, Marko. Poate ai înțeles greșit…
— Nu am înțeles nimic greșit! De azi înainte nu mai vine la voi.
A ieșit trântind ușa, iar Milica a rămas privind spre mine cu ochii mari și umezi.

Așa a început totul. Din acea zi, telefonul nu a mai sunat. Niciun mesaj, nicio vizită. Casa noastră s-a golit de râsete și pași mici. Maria s-a închis în ea însăși, iar eu am început să mă întreb: unde am greșit? Ce s-a întâmplat cu familia noastră?

Am încercat să vorbesc cu fiica mea, Ana, dar ea părea prinsă între două lumi.
— Tată, nu pot… Marko e foarte supărat. Zice că nu vă pasă de Milica.
— Ana, tu știi că nu e adevărat!
— Știu… dar nu pot face nimic acum.

Seară de seară mă uitam la pozele cu Milica de pe frigider și simțeam cum mă apasă o vină pe care nu o înțelegeam. Oare chiar am greșit? Oare bătrânețea ne-a făcut neatenți? Sau e altceva la mijloc?

Într-o zi, l-am întâlnit pe Marko la magazinul din colț. Era grăbit, dar nu m-am putut abține:
— Marko, te rog… Spune-mi ce se întâmplă cu adevărat.
S-a uitat la mine cu ochii goi:
— Nu e treaba ta. Ai avut șansa ta. Acum e rândul nostru să avem grijă de ea.

Am început să aud zvonuri prin vecini că Marko are probleme cu banii. Că ar fi pierdut serviciul și că Ana muncește peste program ca să țină casa. Că poate vrea să ne îndepărteze ca să nu cerem ajutor sau să nu aflăm ce se întâmplă cu adevărat.

Într-o seară, Maria mi-a spus:
— Jovan, eu cred că Marko vrea să ne pedepsească pentru ceva din trecut. Poate pentru că nu l-am acceptat niciodată cu adevărat în familie…
Mi-am amintit de prima dată când l-am cunoscut pe Marko. Era tânăr, rebel, fără serviciu stabil. Eu am fost mereu rece cu el, mereu critic. Poate că acum plătesc prețul acelor ani de neîncredere.

Au trecut luni de zile fără să o vedem pe Milica. Am încercat să vorbim cu un avocat, dar ni s-a spus că drepturile bunicilor sunt limitate în România dacă părinții nu vor să permită vizitele. Am scris scrisori pe care Ana le-a ascuns de frică să nu se supere Marko. Am cumpărat jucării pe care le-am pus într-un dulap, sperând că într-o zi Milica va reveni la noi.

În Ajunul Crăciunului, am primit un mesaj anonim: „Milica vă duce dorul.” Am plâns amândoi ca niște copii. Am simțit că cineva acolo știe adevărul și suferința noastră.

Într-o zi geroasă de februarie, Ana a venit singură la noi acasă. Avea ochii umflați de plâns și mâinile tremurânde:
— Tată… Nu mai pot. Marko mă controlează tot timpul, mă ceartă dacă vorbesc cu voi sau dacă îi spun ceva Milicăi despre voi… Mi-e frică pentru ea și pentru mine…
Am luat-o în brațe și am simțit cât de mică și fragilă era fiica mea cea mare, cea care altădată era sufletul petrecerilor noastre de familie.

— Ana, trebuie să faci ceva! Nu poți trăi așa!
— Dar dacă plec… dacă divorțez… pierd totul! El are bani puși deoparte la mama lui, are relații… Eu sunt singură!

Am simțit furie și neputință. Sufletul meu era sfâșiat între dorința de a-mi salva fiica și nepoata și teama că orice pas greșit le-ar putea face rău.

Într-o noapte n-am mai rezistat și i-am scris lui Marko un mesaj lung: „Nu vreau decât să-mi văd nepoata fericită. Dacă ai nevoie de ajutor sau dacă vrei să vorbim ca doi oameni maturi, sunt aici.” Niciun răspuns.

Timpul trecea greu. Maria s-a îmbolnăvit de inimă din cauza stresului și a dorului. Eu mergeam zilnic în parc unde obișnuia Milica să se dea în leagăn și mă uitam la ceilalți bunici cum își țineau nepoții de mână.

Într-o zi, Ana a găsit curajul să plece cu Milica la noi pentru câteva ore, pe ascuns. Fetița a alergat spre mine și m-a strâns tare în brațe:
— Bunicule, mi-a fost dor de tine! De ce nu mai vii la mine?
Nu am avut putere să-i spun adevărul.
— Bunicul te iubește mereu, puiule.

După acea zi, Marko a aflat și a făcut scandal uriaș acasă la Ana. A amenințat-o că o va da afară din casă și că nu va mai vedea niciodată copilul dacă mai calcă la noi.

Acum stau singur la masa din bucătărie și mă întreb: cât de mult poate suferi un bunic fără vina lui? Unde se termină grija părintească și unde începe controlul bolnav? Oare câți dintre voi treceți prin aceeași luptă tăcută ca mine?