Nu sunt destul de bună pentru copilul meu?

— Nu poți să ai grijă de copilul tău, mai bine îl dai spre adopție. E mai bine pentru toată lumea.

Cuvintele lui Vlad, fratele meu mai mare, au căzut ca un ciocan peste inima mea. Eram întinsă pe patul alb, cu perfuzia încă în mână, abia trezită după operația de cezariană. În salon mirosea a dezinfectant și a teamă. Lângă mine, mama, doamna Rodica, încerca să-l tempereze pe Vlad, dar privirea ei spunea același lucru: nu aveau încredere că pot fi o mamă bună.

— Vlad, nu acum! Las-o să se odihnească, a zis mama încet, dar vocea îi tremura.

Nu era prima dată când simțeam că nu sunt destul de bună. Toată viața am trăit în umbra așteptărilor celorlalți. Tata a plecat când aveam 12 ani și mama a rămas singură cu noi doi. Vlad a devenit stâlpul familiei, iar eu… eu eram mereu „fata visătoare”, cea care nu terminase facultatea și care lucra la o cofetărie din cartier.

Sarcina mea nu a fost planificată. Paul, tatăl copilului, m-a părăsit când a aflat că sunt însărcinată. A spus că nu e pregătit să fie tată și că nu vrea să-și strice viața la 28 de ani. Am plâns zile întregi, dar am decis să păstrez copilul. Era singurul lucru care îmi dădea sens.

Nașterea a fost un coșmar. Contracții ore întregi, apoi medicii au decis că trebuie să fac cezariană. Când m-am trezit, mi-au spus că fetița mea, Mara, e la terapie intensivă. Nu am putut s-o țin în brațe decât după două zile. Era atât de mică, cu fire peste tot și pielea translucidă.

În tot acest timp, familia mea s-a adunat ca un juriu în jurul meu. Vlad venea zilnic și repeta același lucru:

— Nu ai niciun venit stabil, nu ai casă a ta, copilul are nevoie de mai mult decât dragoste. Gândește-te la viitorul ei!

Mama plângea pe ascuns. Odată am surprins-o vorbind la telefon cu mătușa Ileana:

— Nu știu ce să facem cu Ana… Nu cred că poate duce o asemenea responsabilitate. Poate ar fi mai bine pentru copil…

M-am simțit trădată. Nimeni nu mă întrebase ce simt eu. Nimeni nu vedea cât îmi doream să fiu mamă.

Într-o noapte, când toată lumea dormea, am ieșit pe holul spitalului și m-am uitat pe geam la luminile orașului. M-am întrebat dacă nu cumva au dreptate. Poate chiar nu sunt destul de bună pentru Mara.

A doua zi, asistenta a venit cu Mara în brațe.

— Vrei s-o ții? m-a întrebat blând.

Am luat-o la piept și am simțit cum se liniștește imediat. M-a privit cu ochii ei mari și negri și parcă mi-a spus: „Nu mă lăsa.”

În acea clipă am știut că nu pot renunța la ea.

Când am ajuns acasă, presiunea a crescut. Vlad a început să aducă broșuri despre adopție și să-mi arate statistici despre copii abandonați în spitale.

— Ana, gândește-te logic! Dacă o dai spre adopție, poate ajunge la o familie care are tot ce-i trebuie: bani, stabilitate… Tu ce-i poți oferi?

— Dragoste! am țipat eu într-o zi, cu Mara în brațe. Dragoste și tot ce am! Poate nu e mult pentru tine, dar pentru ea e totul!

Mama s-a retras în camera ei și a început să evite discuțiile cu mine. Mâncam singură, plimbam copilul singură prin parcarea blocului. Vecinele mă priveau cu milă sau curiozitate.

Într-o seară, când Mara plângea neconsolat de ore întregi și eu eram epuizată, am cedat nervos. Am pus-o în pătuț și am început să plâng lângă ea.

— De ce nu pot fi ca celelalte mame? De ce nu pot să fac totul perfect?

Atunci a intrat mama în cameră. S-a uitat la mine lung și mi-a spus:

— Știi… nici eu n-am știut ce fac când te-am avut pe tine. Am greșit mult. Dar te-am iubit mereu. Poate ar trebui să încercăm împreună…

A fost prima dată când am simțit că nu sunt singură.

Vlad însă nu s-a lăsat. A venit într-o zi cu o doamnă de la Protecția Copilului.

— E doar o discuție informativă, Ana! Vreau să fii sigură că iei decizia corectă!

Am ascultat-o pe doamna respectivă vorbind despre proceduri, despre familii care așteaptă copii ca Mara. M-am uitat la fetița mea și am știut că nimeni nu poate lua decizia asta în locul meu.

— Mulțumesc pentru informații, dar Mara rămâne cu mine! am spus hotărât.

A urmat o perioadă grea: nopți nedormite, griji financiare, depresie postnatală. Dar încet-încet am început să mă ridic. Am găsit un grup de sprijin pentru mame singure la Casa de Cultură din cartier. Am cunoscut alte femei ca mine: Maria, care creștea doi copii fără ajutor; Ioana, care lucra la supermarket și mergea la cursuri seara; Simona, care fusese abandonată de părinți și acum era mamă adoptivă.

Împreună am râs, am plâns și ne-am susținut una pe alta.

După câteva luni, Vlad a venit într-o zi la mine acasă. S-a uitat la Mara cum se juca pe covor și apoi la mine.

— Îmi pare rău… Poate am fost prea dur. Dar mi-era frică pentru tine.

L-am îmbrățișat fără să spun nimic.

Astăzi Mara are un an și face primii pași prin sufragerie. Mama mă ajută cât poate, iar Vlad vine des să o vadă și îi aduce jucării.

Viața mea nu e perfectă și încă mă lupt cu multe temeri. Dar știu că dragostea mea pentru Mara e mai puternică decât orice prejudecată sau lipsuri materiale.

Mă întreb uneori: câte femei trec prin asta în tăcere? Câți dintre noi judecăm fără să știm povestea din spatele unei mame singure?

Oare chiar contează mai mult banii decât dragostea? Sau ar trebui să avem mai multă încredere unii în alții?