Cum să-i spun nurorii mele că e mamă acum, nu adolescentă?

— Ana, poți să lași telefonul măcar cinci minute? Am făcut sarmale special pentru tine, poate vrei să guști, i-am spus încercând să-mi ascund iritarea.

Ea a ridicat ochii din ecran, a zâmbit absent și a murmurat: — Mulțumesc, dar țin dietă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era prima dată când fiul meu, Vlad, mi-o aducea acasă pe fata cu care urma să se căsătorească. Avea 24 de ani, dar părea mai degrabă o adolescentă răsfățată decât o femeie pregătită să întemeieze o familie. Vlad era topit după ea, îi sorbea fiecare cuvânt, iar eu încercam să-mi ascund dezamăgirea sub un zâmbet politicos.

— Mamă, Ana are un blog de lifestyle, trebuie să fie mereu la curent cu ce se întâmplă online, mi-a explicat Vlad mai târziu, când am rămas doar noi doi în bucătărie.

— Vlad, nu zic să nu fie modernă, dar măcar la masă să stea cu noi. Nu vreau mult, doar să simt că-i pasă de familia asta.

— O să se obișnuiască, mami. Dă-i timp.

Am oftat și am lăsat discuția baltă. Nu voiam să stric atmosfera. Dar în sufletul meu simțeam că ceva nu e în regulă.

Au trecut doi ani de atunci. S-au căsătorit repede, cu o nuntă mare la restaurantul din oraș. Ana a postat sute de poze pe Instagram, fiecare detaliu era gândit pentru like-uri: rochia, buchetul, chiar și tortul. Vlad era fericit, iar eu încercam să mă bucur pentru el.

Apoi a venit vestea: Ana era însărcinată. Vlad a venit acasă cu un zâmbet larg și ochii umezi de emoție.

— Mamă, o să fii bunică!

Am plâns de fericire și am început să visez la zilele când voi ține nepoțica în brațe. Dar realitatea a venit repede peste noi.

După naștere, Ana părea copleșită. Nu dormea nopțile, dar nici nu voia să accepte ajutor. Își filma copilul pentru vloguri, posta stories cu „viața de mămică”, dar când veneam să o ajut cu fetița, mă privea ca pe un intrus.

— Mulțumesc, dar mă descurc singură, spunea mereu pe un ton rece.

Vlad era tot mai obosit. Muncea mult ca să le asigure tot ce aveau nevoie, iar acasă încerca să fie și soț, și tată, și sprijin pentru Ana. Dar ea părea mereu nemulțumită.

— Vlad nu mă înțelege! Nu vede cât de greu îmi e! mi-a spus într-o zi Ana, plângând la telefon unei prietene, fără să știe că o aud din hol.

M-am apropiat încet și am bătut la ușă.

— Ana… dacă ai nevoie de ajutor, sunt aici. Nu trebuie să faci totul singură.

M-a privit lung și a oftat.

— Toată lumea are așteptări de la mine! Să fiu mamă perfectă, soție perfectă… Dar eu nu știu dacă pot!

Mi s-a rupt sufletul. Am văzut pentru prima dată dincolo de imaginea de pe Instagram: o fată speriată, copleșită de responsabilitate.

— Nimeni nu e perfect, Ana. Dar copilul tău are nevoie de tine… nu doar de poze frumoase sau postări. Are nevoie de dragoste și prezență.

A tăcut mult timp. Apoi a început să plângă în hohote.

— Mi-e frică să nu greșesc! Mi-e frică să nu-l pierd pe Vlad… Mi-e frică de tot!

Am luat-o în brațe și am simțit cum se topește toată răceala dintre noi.

— Și eu am avut aceleași temeri când l-am născut pe Vlad. Dar am învățat că nu trebuie să fii singură. Familia e sprijin, nu povară.

Din ziua aceea lucrurile s-au schimbat puțin câte puțin. Ana a început să accepte ajutorul meu. Am ieșit împreună cu fetița la plimbare prin parc, am gătit împreună și am râs de micile accidente din bucătărie. Vlad părea mai liniștit și ne privea cu recunoștință.

Dar uneori Ana încă se pierde în lumea ei virtuală. Încerc să-i spun cu blândețe:

— Ana, viața adevărată e aici, lângă copilul tău… nu pe telefon.

Uneori mă ascultă, alteori oftează și revine la ecranul ei luminos.

Mă întreb adesea: Oare cum pot găsi echilibrul între a o susține și a-i arăta că responsabilitatea de mamă nu se termină când se termină filmarea pentru vlog? Cum pot face ca fiul meu și nepoata mea să simtă că au o familie unită?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Sau poate îl veți găsi voi înaintea mea.