Între două lumi: O mamă prinsă între fiică și soț

— Nu mai vreau să aud niciun cuvânt despre ea în casa asta! vocea lui Mihai răsuna ca un tunet în sufrageria noastră mică, tapetată cu amintiri vechi și fotografii de familie. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Irina, fiica noastră de douăzeci și unu de ani, stătea în prag cu ochii roșii de plâns.

— E fata noastră, Mihai! Nu poți să te comporți de parcă nu ar exista! am izbucnit eu, simțind cum mi se rupe sufletul între cei doi oameni pe care îi iubeam cel mai mult pe lume.

Totul a început cu câteva luni în urmă, când Irina a venit acasă cu o veste care a zguduit din temelii liniștea noastră aparentă: era însărcinată. Tatăl copilului, Rareș, un băiat simplu din satul vecin, nu părea pregătit să-și asume responsabilitatea. Mihai a explodat atunci; pentru el, onoarea familiei era mai presus de orice. Eu am încercat să fiu puntea dintre ei, să-i fac să se asculte unul pe altul, dar fiecare discuție se termina cu uși trântite și lacrimi ascunse.

În acea seară de noiembrie, Mihai a luat decizia care avea să ne schimbe viețile: a încuiat ușa casei și i-a spus Irinei să nu se mai întoarcă până nu „își rezolvă rușinea”. Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit după ea, în frigul tăios, și am găsit-o pe banca din fața blocului, strângându-și genunchii la piept.

— Mamă, ce să fac? Nu am unde să mă duc…

Am luat-o în brațe și am simțit cum tremură. În acel moment am știut că nu pot să o las singură. Am luat o decizie care avea să mă coste totul: am plecat cu ea la sora mea, Mariana, care locuia la marginea orașului. Mihai nu mi-a răspuns la telefon zile întregi. Mă simțeam sfâșiată între datoria de mamă și cea de soție.

La Mariana nu era ușor. Soțul ei, Vasile, bombănea mereu că „nu e hotel aici”, iar copiii lor ne priveau ca pe niște intruse. Irina plângea nopți întregi, iar eu încercam să-i alin durerea cu vorbe goale. Într-o zi, am găsit-o scriind o scrisoare pentru Rareș:

„Nu vreau să te oblig la nimic, dar copilul acesta are nevoie de un tată. Eu nu mai am nimic aici.”

Am citit rândurile acelea cu inima strânsă. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva ca mamă. Poate că am fost prea permisivă, poate că nu i-am oferit destul sprijin sau poate că nu am știut să-i vorbesc despre viață așa cum ar fi trebuit.

După două săptămâni de tăcere, Mihai a venit la Mariana acasă. Era palid și obosit, cu ochii încercănați.

— Vreau să vorbesc cu tine, mi-a spus scurt.

Am ieșit afară, tremurând de frig și teamă.

— Nu pot să accept ce s-a întâmplat… Dar nici nu pot trăi fără tine. Ce vrei să faci?

Am simțit că mă prăbușesc sub greutatea întrebării lui. Nu era doar despre mine sau despre el; era despre Irina și copilul ei nenăscut. Era despre familia noastră.

— Nu pot s-o las pe Irina singură acum. E copilul nostru! Dacă tu nu poți accepta asta… atunci poate că trebuie să mergem pe drumuri separate.

Mihai a tăcut mult timp. Apoi a plecat fără să spună nimic. În acea noapte am plâns până dimineața.

Zilele au trecut greu. Irina a început să meargă la controale medicale singură; eu încercam să găsesc un echilibru între serviciu și grijile pentru ea. Mariana îmi spunea mereu:

— Nu poți trăi la nesfârșit așa. Trebuie să alegi.

Dar cum poți alege între copilul tău și omul cu care ai împărțit o viață?

Într-o zi, Rareș a venit la noi. Era speriat, dar hotărât.

— Vreau să fiu lângă Irina. Nu știu dacă sunt pregătit, dar vreau să încerc.

Am simțit pentru prima dată o rază de speranță. Poate că lucrurile se vor așeza… Poate că familia noastră va găsi o cale spre împăcare.

După încă o lună, Mihai m-a sunat:

— Mi-e dor de tine… Mi-e dor de Irina. Poate că am greșit. Poate că ar trebui să încercăm din nou.

Ne-am întâlnit toți patru într-o duminică după-amiază. A fost stângaci la început; Mihai nu știa cum să vorbească cu Irina, iar eu mă temeam că orice cuvânt ar putea reaprinde vechile conflicte. Dar când Irina i-a arătat ecografia copilului și i-a spus „Tată…”, Mihai a izbucnit în plâns pentru prima dată în viața lui.

Nu știu dacă vom reuși vreodată să fim din nou o familie ca înainte. Dar știu că dragostea pentru copilul meu m-a făcut mai puternică decât am crezut vreodată că pot fi.

Uneori mă întreb: oare câte mame sunt puse în fața acestei alegeri imposibile? Oare chiar trebuie să pierdem ceva pentru a salva ceea ce iubim cel mai mult?