Între dorința de iubire și teama de a fi uitată: Povestea unei mame singure

— Maria, ai luat pastilele azi? Vocea Ioanei răsună din telefon, tăioasă, grăbită, ca și cum ar bifa o sarcină de pe listă.

— Da, mamă, le-am luat, răspund încet, încercând să-mi ascund dezamăgirea.

E a treia zi la rând când mă sună la aceeași oră, cu aceleași întrebări. Mă uit la ceas: 18:05. Știu că după mine urmează să-l sune pe fratele ei, Mihai, să-i spună ce-a mai făcut băiatul ei la școală. Și totuși, în fiecare seară, sper ca discuția noastră să dureze mai mult de cinci minute. Să mă întrebe ceva despre mine, despre cum mă simt cu adevărat. Dar nu.

Mă ridic cu greu din fotoliu și mă apropii de fereastră. Blocurile gri din cartierul Titan par și mai reci la apus. În curte, copiii se joacă printre mașini, iar eu îmi amintesc de vremurile când Ioana și Mihai alergau printre aceiași copaci. Atunci nu aveam nimic, dar aveam totul.

Telefonul sună din nou. De data asta e Mihai.

— Mamă, ai nevoie de ceva? Să-ți trimit pe cineva să-ți facă piața?

— Nu, dragule, mă descurc. Am fost azi dimineață la Mega.

— Bine… să nu uiți să-ți iei pastilele! Și vezi că vine ziua ta, ne vedem atunci.

— Da… vă aștept.

Închid telefonul și simt cum mi se strânge inima. Îmi dau seama că nu m-a întrebat niciodată dacă sunt fericită sau dacă mi-e dor de ei. Nici nu știu dacă ar conta răspunsul meu.

Ziua mea se apropie și în fiecare an sper că va fi altfel. Că vor veni cu dragoste, nu cu ochii pe actele apartamentului sau pe cutia cu bijuterii vechi de la mama mea. Dar de fiecare dată, discuțiile ajung inevitabil la „ce facem cu apartamentul când nu vei mai fi?” sau „ai făcut testamentul?”

Într-o seară, după ce am stins lumina și m-am așezat în pat, am auzit bătăi în ușă. Era vecina mea, tanti Viorica.

— Mărie, vino la mine la ceai! Am făcut cozonac.

Am mers cu plăcere. În bucătăria ei micuță mirosea a scorțișoară și a copilărie.

— Tu ce mai faci? Copiii te sună?

— Da… mă sună. Dar parcă nu mai e ca înainte.

— Știi ce cred eu? Când eram tineri, ne-am sacrificat pentru ei. Acum… parcă suntem povară.

M-am uitat la ea și am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi.

— Viorico, tu crezi că le pasă de mine sau doar de ce le las?

Ea a oftat adânc.

— Nu știu… dar știu că tu meriți mai mult decât niște telefoane reci.

Am plecat acasă cu sufletul greu. În noaptea aceea n-am putut dormi. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: serile în care am stat trează lângă patul lor când aveau febră, zilele în care am muncit două schimburi ca să le cumpăr haine noi de început de an școlar, verile în care nu mi-am permis concediu ca să-i pot trimite în tabără.

Și acum? Acum sunt o bătrână care numără zilele până la următorul telefon și se întreabă dacă dragostea se poate măsura în moșteniri.

A venit ziua mea. Am pregătit prăjituri și am pus masa frumos, ca pe vremuri. La ora 16:00 fix au sunat la ușă. Ioana a intrat prima, cu un buchet de flori și un zâmbet forțat.

— La mulți ani, mamă! Uite ce frumos e buchetul ăsta!

Mihai a venit după ea, cu soția lui, Andreea. Au adus o pungă cu prăjituri de la cofetărie.

— Să nu te obosești prea tare, mamă! Am adus noi ceva dulce.

Am zâmbit și le-am mulțumit. Am stat la masă și am povestit despre vreme, despre prețurile din piață și despre cât de greu e să găsești un medic bun la vârsta mea. Nimeni nu m-a întrebat dacă sunt fericită sau dacă mi-e dor de ei.

La finalul mesei, Mihai a deschis subiectul:

— Mamă… ai vorbit cu notarul? Știi că ar fi bine să rezolvi actele din timp…

Ioana l-a întrerupt:

— Las-o în pace azi! E ziua ei!

Dar privirea ei spunea altceva: „Sper că nu ai uitat.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Am strâns șervețelul în mână și am încercat să-mi păstrez calmul.

— Nu vă faceți griji… totul va fi clar când va fi timpul.

Au plecat repede după tort. Au spus că au treabă și că trebuie să ajungă la copii acasă.

Am rămas singură în sufragerie, cu masa plină și sufletul gol. M-am uitat la poza veche de pe perete: eu tânără, cu Ioana și Mihai în brațe, râzând fericiți într-o zi de vară la mare. Atunci eram tot universul lor.

Acum sunt doar o semnătură pe un act de moștenire?

M-am ridicat încet și am deschis fereastra larg. Aerul rece m-a trezit din gânduri. Poate că vina e a mea — poate i-am crescut prea bine sau poate am uitat să le spun cât de mult am nevoie de ei acum.

Dar oare câți părinți trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare câți dintre noi ne întrebăm dacă suntem iubiți pentru ceea ce suntem sau doar pentru ceea ce avem?