Rușinea care doare: Povestea unei mame și a fiicei sale între așteptări și realitate

— Mamă, nu înțelegi! Toți prietenii noștri văd ce cadouri primim de la socrii mei. Oamenii ăia ne-au luat și mașină, și mobilă nouă, și vacanțe. Tu… tu nici măcar nu poți să-mi dai bani de benzină!

Cuvintele Irinei au căzut peste mine ca o ploaie rece, într-o seară de noiembrie. Stăteam la masa din bucătăria mea mică din cartierul Titan, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi ascund tremurul. În jurul nostru, pereții subțiri păstrau amintirea anilor grei: tapetul scorojit, mobila veche, mirosul de ciorbă care nu dispărea niciodată.

— Irina, știi bine că nu am de unde… Am pensia asta amărâtă și…

— Nu vreau scuze! M-am săturat să mă simt mereu mai prejos. Toți cred că suntem niște profitori. Și eu… eu nu mai pot!

Am simțit cum mi se strânge inima. Irina era tot ce aveam mai scump pe lume. Am crescut-o singură după ce tatăl ei a plecat la altă femeie când avea doar șase ani. Am muncit ca vânzătoare la alimentara din colț, am făcut naveta cu tramvaiul 23, am stat la cozi pentru lapte și carne, am cusut hainele rupte ca să-i fie bine. Dar niciodată n-am avut bani mulți. Niciodată n-am putut să-i ofer mai mult decât strictul necesar și dragostea mea.

Acum, la treizeci de ani, Irina era măritată cu Vlad, băiat bun dar crescut în altă lume. Părinții lui, domnul și doamna Popescu, aveau o firmă mare de construcții. Casa lor din Pipera părea un palat față de apartamentul meu cu două camere. Când mergeam la ei la masă, mă simțeam ca o intrusă: farfurii scumpe, vinuri franțuzești, discuții despre vacanțe exotice și investiții. Eu tăceam și zâmbeam stânjenită.

— Mamă, nu înțelegi că lumea judecă? Când Vlad le-a spus că tu nu poți contribui cu nimic la botezul copilului, au ridicat din sprâncene. Au zis că „așa e când vii din alt mediu”. M-am simțit mică… atât de mică!

Irina plângea acum. M-am ridicat și am încercat s-o iau în brațe, dar s-a tras înapoi.

— Nu vreau milă! Vreau doar să fii ca ceilalți părinți!

Am rămas cu mâinile atârnând pe lângă corp. M-am simțit inutilă, ca o povară pentru propriul meu copil.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: la zilele când mergeam flămândă la muncă doar ca să-i pot pune Irinei un sandviș în ghiozdan; la Crăciunurile când împodobeam bradul cu globuri vechi și îi spuneam povești ca să uite că nu are jucării scumpe; la serile când îi citeam poezii de Nichita Stănescu pentru că nu aveam bani de cinema.

A doua zi am mers la bancă să văd dacă pot face un credit mic. Doamna de la ghișeu m-a privit cu milă când i-am spus cât câștig din pensie.

— Doamnă Stoica, îmi pare rău… Nu vă putem ajuta.

Am ieșit cu ochii în lacrimi pe stradă. M-am simțit umilită. Pentru ce am trudit o viață întreagă dacă acum nu pot fi „o mamă bună” în ochii fiicei mele?

Seara, am sunat-o pe Irina.

— Draga mea, am încercat să fac un credit… Nu se poate. Dar dacă vrei, pot să-ți dau brățara de aur de la bunica ta. E tot ce mi-a rămas de la ea.

— Mamă, nu vreau bijuterii vechi! Ce să fac cu ele? Nu vezi că trăim în altă lume?

M-a durut răspunsul ei mai tare decât orice refuz bancar.

Au trecut zilele grele una după alta. Irina m-a sunat tot mai rar. La botezul nepoatei mele am stat într-un colț al restaurantului luxos, privind cum socrii ei dădeau plicuri groase cu bani și făceau glume despre „sărăcia din provincie”. Nimeni nu m-a întrebat nimic despre viața mea.

După petrecere, Vlad s-a apropiat de mine.

— Doamnă Stoica, să știți că Irina vă iubește mult. Dar e greu pentru ea… simte presiunea familiei mele. Poate ar trebui să vorbiți mai des.

Am dat din cap și am zâmbit forțat.

Într-o duminică ploioasă, Irina a venit singură la mine acasă. Avea ochii umflați de plâns.

— Mamă… îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus. Știu că ai făcut tot ce ai putut pentru mine. Dar uneori… simt că nu mă potrivesc niciunde. Nici cu familia lui Vlad, nici aici. Sunt prinsă între două lumi și nu știu cine sunt.

Am luat-o în brațe și am plâns împreună mult timp.

— Draga mea, banii vin și pleacă. Dar dragostea rămâne. Eu n-am avut niciodată bani mulți, dar te-am iubit cât pentru zece vieți.

Irina a zâmbit printre lacrimi.

— Poate că asta contează cel mai mult…

Acum stau singură în bucătăria mea mică și mă gândesc: oare cât valorează o mamă care nu poate oferi decât dragoste? Oare chiar trebuie să ne măsurăm valoarea în bani sau cadouri? Voi ce credeți?