Căutarea Mariei pentru Fericire: Între Sacrificiu și Regrete

— Maria, iar ai uitat să iei pâine! Ți-am spus de dimineață, nu? Glasul mamei răsuna ascuțit din bucătărie, iar eu, cu mâinile înghețate pe clanța ușii, simțeam cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când uitam ceva de pe lista ei nesfârșită de comisioane.

Mă numesc Maria și am 34 de ani. Trăiesc într-un sat mic din Moldova, într-o casă veche cu două camere, împreună cu mama mea, Elena, și fratele meu mai mic, Radu. Tata a murit când aveam 16 ani, iar de atunci am simțit că întreaga greutate a familiei s-a așezat pe umerii mei. Mama nu a mai fost niciodată aceeași după moartea lui. A devenit aspră, mereu nemulțumită, ca și cum orice aș fi făcut nu era niciodată destul.

— Îmi pare rău, mamă, am uitat… Am avut mult de lucru la școală azi.

— Școala! Școala ta nu ne pune pâine pe masă! Dacă nu era Radu să aducă niște lemne, stăteam și tremuram aici ca proastele!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Eram învățătoare la școala din sat, dar salariul abia ne ajungea de la o lună la alta. Mama nu lucra, iar Radu era încă elev la liceu. Mă simțeam prinsă într-o capcană: orice aș fi făcut, nu era niciodată suficient.

Seara, după ce am terminat de spălat vasele și am strâns masa, m-am retras în camera mea. Am scos din sertar caietul cu poezii pe care îl țineam ascuns sub hainele groase. Scrisul era singura mea alinare. Visam să public o carte, să plec la oraș, să scap de privirile iscoditoare ale vecinilor și de reproșurile mamei.

Într-o zi de primăvară, când cireșii erau în floare, l-am întâlnit pe Vlad. Era profesor nou de matematică la școala noastră. Avea ochii verzi și râdea cu poftă, ca și cum viața ar fi fost o glumă bună pe care doar el o știa. M-am îndrăgostit fără să vreau. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că pot visa din nou.

— Maria, ai vrea să mergem împreună la Iași? Să vedem un spectacol? m-a întrebat el într-o seară.

Am simțit că inima îmi sare din piept. Niciodată nu fusesem la teatru. Niciodată nu ieșisem din sat fără un motiv serios.

— Nu pot… Mama are nevoie de mine aici…

Vlad a oftat și mi-a atins mâna peste masa din cancelarie.

— Maria, ai 34 de ani. Când ai să începi să trăiești pentru tine?

Nu i-am răspuns atunci. Dar întrebarea lui m-a urmărit zile întregi. Într-o seară, după ce mama a adormit, am ieșit pe prispă și am privit stelele. Am plâns în tăcere, gândindu-mă la toate lucrurile pe care le-am ratat: facultatea la București la care am renunțat ca să am grijă de familie, visul de a scrie o carte, iubirea care mă chema și pe care nu aveam curaj să o urmez.

Într-o zi, Vlad mi-a spus că pleacă la oraș. A primit un post mai bun și nu voia să rateze ocazia.

— Vii cu mine? m-a întrebat cu speranță în glas.

Am vrut să spun „da”. Am vrut să fug cu el, să las totul în urmă. Dar m-am uitat la Radu, care avea nevoie de mine ca să termine liceul, la mama care nu știa nici măcar să folosească aragazul fără mine… Și am spus „nu”.

Vlad a plecat fără să se uite înapoi. Iar eu am rămas cu regretele mele.

Anii au trecut. Radu a terminat liceul și a plecat la facultate în Cluj. Mama s-a îmbolnăvit și a devenit tot mai dependentă de mine. Casa noastră s-a umplut de tăceri apăsătoare și reproșuri nerostite.

Într-o seară friguroasă de iarnă, când curentul s-a luat iar și stăteam la lumina unei lumânări, mama m-a privit lung:

— Maria… Ți-am cerut prea mult?

Am simțit cum mă sufoc sub povara anilor pierduți.

— Nu știu, mamă… Poate că da. Poate că nu…

Acum stau singură în camera mea mică și mă întreb: dacă aș fi avut curajul să aleg pentru mine, ar fi fost viața mea altfel? Sau suntem cu toții prizonieri ai datoriilor față de familie?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi avut curajul să vă urmați visurile sau ați fi rămas alături de cei dragi, chiar dacă asta v-ar fi costat propria fericire?