Lanțurile tăcerii: Mărturisirea unui tată român

— Doru, iar ai dat bani Anei? Vocea soției mele, Mariana, răsună tăios prin bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu mirosul de cafea arsă. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima grea. Ana, fiica noastră cea mare, tocmai plecase, cu ochii roșii și buzele strânse. Cătălina, mezina, stătea în camera ei, trântind ușa după fiecare ceartă.

— Ce era să fac? Are nevoie de ajutor, Mariana. Nu vezi cât se chinuie cu băiatul ei bolnav? am spus încercând să-mi ascund vinovăția.

— Și Cătălina? Ea nu contează? Mereu îi dai Anei, iar Cătălina rămâne cu resturile! Nu vezi că nu mai vorbesc între ele?

M-am prăbușit pe scaunul vechi, cu spătarul rupt. Mi-am pus capul în mâini. În ultimii ani, am muncit ca un câine la fabrica de mobilă din Ploiești. Ore suplimentare, nopți nedormite, totul ca să nu le lipsească nimic fetelor mele. Dar nu mi-am dat seama că banii mei au devenit otravă între ele.

Prima dată am observat răceala dintre ele la ziua mea de naștere. Ana a venit cu un tort ieftin și un cadou modest. Cătălina a adus o sticlă de vin scump și o felicitare scrisă de mână. S-au privit scurt, apoi fiecare s-a așezat la capete opuse ale mesei. Glumele s-au stins rapid, iar discuțiile s-au transformat în tăceri apăsătoare.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Cătălina a venit la mine în sufragerie. Avea ochii umflați de plâns.

— Tată… tu mă iubești mai puțin? Mereu îi dai Anei bani, mereu o ajuți pe ea… Eu nu contez?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am încercat să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi.

— Nu e adevărat, Cătălina! Doar că Ana are probleme mai mari acum… Tu ai serviciu stabil, ai apartamentul tău…

— Dar eu nu am nevoie doar de bani! Am nevoie să mă asculți! Să fii acolo pentru mine! Nu vezi că nu mai pot vorbi cu Ana? Când ne întâlnim la tine acasă, totul e fals…

A ieșit trântind ușa. Am rămas singur cu gândurile mele și cu televizorul care bâzâia pe fundal.

Am încercat să vorbesc cu Ana. Am găsit-o într-o zi la spital, lângă patul băiatului ei. Avea cearcăne adânci și mâinile tremurânde.

— Tată… știu că îi dai și Cătălinei bani, dar… eu chiar nu mă descurc fără tine. Dacă nu mă ajuți tu… nu știu ce fac.

Am simțit cum mă apasă vinovăția. Îmi iubeam ambele fete la fel de mult, dar nu știam cum să le arăt asta fără să le rănesc.

În Ajunul Crăciunului, am încercat să le adun pe amândouă la masă. Mariana a pregătit sarmale și cozonac, iar eu am pus pe masă un plic pentru fiecare: același număr de lei, aceeași urare scrisă tremurat: „Vreau doar să fiți fericite.”

Ana a deschis plicul și a zâmbit forțat. Cătălina a lăsat plicul neatins și s-a ridicat de la masă.

— Nu despre bani e vorba! Nu înțelegi? a strigat ea printre lacrimi. Vreau să fim iar surori! Vreau să fim familie!

Ana a început să plângă și ea. Mariana m-a privit cu reproș.

— Doru, ai reușit să ne îndepărtezi pe toți…

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Toată viața am crezut că pot repara orice cu bani. Dar banii mei au fost ca niște lanțuri care le-au legat sufletele și le-au tras în direcții opuse.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am plimbat prin apartamentul nostru mic din cartierul Nord și am privit pozele vechi: Ana și Cătălina râzând la mare, eu ținându-le de mână când erau mici… Unde greșisem? De ce nu văzusem semnele?

A doua zi dimineață am decis să fac ceva ce nu mai făcusem niciodată: să vorbesc sincer cu ele, fără bani, fără promisiuni goale.

Le-am chemat pe amândouă la o cafenea din centru. Era frig și ningea ușor peste orașul cenușiu.

— Vreau să vă spun ceva… Am greșit mult față de voi. Am crezut că dacă vă dau bani vă arăt că vă iubesc. Dar v-am pierdut pe drum… Vreau să încercăm să fim din nou familie. Fără bani între noi. Doar noi trei… Ce spuneți?

Ana a lăcrimat în tăcere. Cătălina s-a uitat la mine lung.

— E târziu, tată… Dar putem încerca.

Au plecat împreună, pentru prima dată după ani buni. Eu am rămas pe bancă, privind fulgii care se topeau pe paltonul meu vechi.

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că poate cineva va învăța din greșelile mele. Poate că dragostea nu se măsoară în bani sau cadouri scumpe, ci în timp petrecut împreună și în sinceritate.

Oare câți tați ca mine cred că pot cumpăra fericirea copiilor lor? Oare mai pot repara ce am stricat atâția ani? Voi ce ați face în locul meu?