Inima mea pentru trei vieți

— Nu poți să-i păstrezi pe toți trei, Giulia. Inima ta nu va rezista.

Vocea calmă a doctorului Popescu mi-a răsunat în minte zile întregi, ca un ecou dureros. Eram întinsă pe patul alb, cu mâinile strânse pe burtica ce abia începea să se rotunjească. Lângă mine, Mihai, soțul meu, îmi ținea palma tremurândă. Ochii lui erau plini de teamă, dar și de speranță.

— Nu putem… Nu putem alege, am șoptit, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii.

— Giulia, trebuie să fii rațională, a intervenit mama, venită special de la Bacău să mă ajute. Dacă nu te gândești la tine, gândește-te la ceilalți doi copii pe care i-ai putea salva. Sau la Mihai. Ce se va face fără tine?

Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Într-o clipă, visul nostru de a avea o familie mare s-a transformat într-un coșmar medical. Aveam insuficiență cardiacă de la 19 ani, dar niciodată nu mi-am imaginat că va trebui să aleg între viață și viață.

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Mihai a stat treaz lângă mine, mângâindu-mi părul.

— Dacă tu simți că poți… eu sunt cu tine. Dar mi-e frică, Giulia. Mi-e frică să nu te pierd.

Am adormit cu gândul la cele trei inimi care băteau în mine. Cum să aleg? Cum să fiu eu judecătorul propriilor mei copii?

A doua zi am mers din nou la spital. Doctorul Popescu m-a privit lung.

— Ești sigură? Riscul este enorm. Poți muri tu și pot muri și ei.

— Sunt sigură. Nu pot renunța la niciunul.

A oftat și a notat ceva în fișă. Am simțit privirile asistentei, doamna Iliescu, pline de compasiune și teamă.

Sarcina a devenit un maraton al fricii și al speranței. Fiecare zi era o luptă: greață, oboseală, palpitații care mă făceau să cred că inima mea va ceda în orice moment. Mama gătea supe și mă veghea ca o umbră. Mihai lucra de acasă, mereu cu ochii pe mine.

— Giulia, nu te ridica! Lasă-mă pe mine! — striga el când încercam să mă duc până la baie.

Prietenii au început să ne evite. Unii spuneau pe la colțuri că sunt inconștientă, că pun viața tuturor în pericol pentru un vis egoist. Alții mă sunau doar ca să afle „noutăți”.

Într-o seară, când durerile au devenit insuportabile, mama a izbucnit:

— Oprește-te! Nu vezi că te distrugi? Ce rost are să fii mamă dacă nu vei fi aici să-i crești?

Am plâns amândouă până târziu. Dar nu puteam da înapoi.

Lunile au trecut greu. La fiecare control, doctorul Popescu ridica din sprâncene:

— Încă rezistați… E un miracol.

În luna a șaptea am ajuns de urgență la spital cu tensiunea foarte mare și dureri în piept. Mihai era alb ca varul când m-au băgat în sala de operație pentru cezariană prematură.

— S-ar putea să nu te mai trezești, mi-a spus doctorul înainte de anestezie.

Am zâmbit slab:

— Să aveți grijă de ei dacă eu nu pot…

Când m-am trezit, totul era confuz. Lângă pat stătea Mihai cu ochii roșii de plâns și cu un zâmbet larg.

— Sunt bine? Copiii?

— Sunt toți trei… mici, dar luptători! Și tu… tu ești aici!

Am izbucnit în lacrimi. În salonul de terapie intensivă am stat două săptămâni, iar copiii — Ana, Vlad și Ilinca — au rămas la incubator încă o lună. Fiecare zi era o bătălie: infecții, complicații respiratorii, nopți nedormite și rugăciuni neîntrerupte.

Mama s-a schimbat complet după ce i-a văzut pe toți trei împreună.

— Ai avut dreptate… Nu știu cum ai reușit, dar ai avut dreptate.

Acum, după un an, încă merg la controale regulate și inima mea e mai slabă ca oricând. Dar când îi văd pe toți trei alergând prin casă și râzând, știu că am făcut alegerea corectă — pentru mine, pentru ei, pentru noi toți.

Uneori mă întreb: dacă aș fi ascultat de medici sau de cei din jur… cum ar fi arătat viața noastră acum? Oare câți dintre noi avem curajul să ne ascultăm inima — chiar și atunci când ea e bolnavă?