Aniodată nu ești destul de aproape: Povestea unui tată întors din străinătate

— Nu poți rămâne peste noapte, tata. Nu e loc. Vocea fiului meu, Radu, răsuna rece, ca o ușă trântită în față. Eram în holul apartamentului pe care i-l cumpărasem acum trei ani, cu banii strânși din nopți nedormite și doruri adunate în Italia. Mă uitam la el și nu-l recunoșteam. Avea ochii mei, dar privirea îi era străină.

Am lăsat valiza jos, încercând să-mi găsesc cuvintele. „Radu, am venit de la aeroport direct aici. N-am unde să merg… E târziu.”

El s-a uitat la ceas, apoi la prietena lui, care stătea cu brațele încrucișate lângă ușă. „Poate la Ana? Sau la o pensiune. Nu vreau să te superi, dar avem nevoie de intimitate.”

Am simțit cum mi se strânge inima. Ana era fiica mea cea mică, studentă la Cluj. O sunasem înainte să vin, dar mi-a spus că are sesiune și nu poate primi pe nimeni. M-am gândit la soția mea, Maria, dar divorțasem de ea cu ani în urmă, tocmai din cauza plecărilor mele lungi.

Am ieșit pe scara blocului cu valiza după mine. Era frig și ploua mărunt. M-am așezat pe o bancă sub streașină și am privit luminile orașului. Mi-am amintit de serile când îi legănam pe copii în brațe și le promiteam că voi face orice pentru ei. Și am făcut: am spălat vase în restaurante din Roma, am cărat saci pe șantiere din Milano, am dormit în camere cu alți zece bărbați doar ca să trimit bani acasă.

Când am cumpărat apartamentul pentru Radu, mi-a spus la telefon: „Tata, ești cel mai tare! Abia aștept să vii acasă să bem o bere împreună.” Dar acum eram un străin pe holul casei lui.

Am sunat-o din nou pe Ana. „Tati, nu pot acum… Chiar nu pot. Poate altădată.” Vocea ei era grăbită, rece. Am simțit că mă sufoc.

Am ajuns până la gară și m-am așezat pe o bancă. Am scos telefonul și am privit poza veche cu noi patru: eu, Maria, Radu și Ana, la mare, înainte să plec prima dată în Italia. Zâmbeam toți larg, fără griji.

A doua zi dimineață am încercat să vorbesc cu Maria. M-a privit lung prin vizorul ușii și mi-a spus: „Vasile, nu mai ești parte din viața noastră. Copiii s-au obișnuit fără tine. Ai făcut ce-ai crezut că e bine, dar ai lipsit prea mult.”

Am plecat fără să spun nimic. Am mers pe jos prin orașul care nu mai era al meu. Pe fiecare stradă vedeam câte o amintire: locul unde l-am dus pe Radu prima dată la fotbal; cofetăria unde Ana își serba ziua de naștere; parcul unde Maria îmi spunea că îi lipsesc serile împreună.

Într-o seară m-am întâlnit cu vechiul meu prieten, Gheorghe. El nu plecase niciodată din țară. „Vasile, ai făcut bani, dar ai pierdut ce era mai important”, mi-a spus el blând. „Copiii tăi au crescut fără tine. Acum sunt adulți cu viețile lor.”

L-am întrebat dacă aș fi putut face altfel. „Nu știu”, a zis el ridicând din umeri. „Poate dacă ai fi venit mai des… Poate dacă ai fi vorbit mai mult cu ei… Dar cine poate ști?”

În zilele următoare am încercat să mă apropii de copii. Le-am propus să ieșim la masă împreună. Ana mi-a trimis un mesaj: „Nu pot azi, tati.” Radu mi-a răspuns după două zile: „Sunt ocupat cu serviciul.”

Am început să mă întreb dacă sacrificiul meu a avut vreun rost. Le-am dat tot ce am avut: bani, apartamente, siguranță materială. Dar nu le-am putut da prezența mea.

Într-o duminică am mers la biserică și m-am rugat pentru iertare. Am plâns ca un copil în ultima bancă. O bătrână s-a apropiat de mine și m-a întrebat dacă sunt bine.

„Mi-e dor de copiii mei”, i-am spus printre lacrimi.

Ea mi-a pus mâna pe umăr: „Sunt mulți ca dumneata, fiule. Mulți care au plecat să muncească pentru ai lor și s-au întors străini acasă.”

Într-o zi Ana m-a sunat: „Tati… Poate ne vedem săptămâna viitoare la o cafea?” Am simțit o speranță mică aprinzându-se în sufletul meu.

Când ne-am întâlnit, era grăbită și obosită. „Nu vreau să te superi pe noi”, mi-a spus ea privind în jos. „Dar ne-ai lipsit prea mult timp. Ne-ai crescut cu bani, dar fără tine.”

Am încercat să-i explic cât de greu mi-a fost și mie: „Ana, fiecare zi fără voi a fost un chin pentru mine.”

Ea a dat din cap: „Știu… Dar nu putem da timpul înapoi.”

Am plecat de acolo cu inima frântă, dar cu un strop de împăcare. Poate că nu voi mai fi niciodată parte din viețile lor așa cum mi-am dorit. Poate că sacrificiul meu nu va fi niciodată apreciat pe deplin.

Dar mă întreb: oare câți dintre noi au plecat crezând că fac bine și s-au întors găsind doar uși închise? Ce preț are dragostea când e plătită cu absență? Poate fi vreodată recuperat timpul pierdut?