Umbre pe holurile spitalului: Povestea lui Radu și a unei familii care nu mai știe să ierte

— Nu, nu pot veni. Să-l ia cineva de la voi, că eu nu mai am ce vorbi cu el!

Vocea fratelui meu, Vlad, răsuna rece prin telefonul asistentei. Stăteam pe marginea patului, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi adun gândurile. Mă simțeam ca un copil pedepsit, deși aveam 48 de ani și o viață plină de povești tatuate pe piele. În salonul 312, între miros de dezinfectant și sunetul distant al monitoarelor, am realizat că nu există nimic mai greu decât să fii respins de propria familie.

— Îmi pare rău, domnule Radu, dar fratele dumneavoastră a spus că nu poate veni. Aveți pe altcineva? Poate o prietenă? Soția?

Am zâmbit amar. Soția mă părăsise acum trei ani, iar prietenii mei… Ei bine, majoritatea dispăruseră când am început să beau mai mult decât să cânt la chitară. Am ridicat din umeri și am privit pe geam, unde ploaia bătea ritmic în sticla mată.

— Nu mai am pe nimeni, doamnă. Poate doar pe mine însumi.

Asistenta a oftat și a ieșit din salon. Am rămas singur cu gândurile mele, cu regretul că nu am știut niciodată să păstrez aproape oamenii care contau. M-am gândit la Vlad, la copilăria noastră în Bacău, la verile când alergam desculți prin curtea bunicilor. Ce s-a întâmplat cu noi? Cum am ajuns doi străini?

În acea noapte, nu am dormit deloc. Am rememorat fiecare ceartă cu Vlad: când i-am spart bicicleta și am dat vina pe el; când am vândut chitara tatălui nostru ca să plătesc o datorie la bar; când l-am lăsat singur la înmormântarea mamei pentru că eram prea beat ca să mă ridic din pat. Fiecare greșeală era o rană care nu se vindeca.

Dimineața, asistenta a revenit cu o cafea slabă și un zâmbet stins.

— Domnule Radu, trebuie să găsim o soluție. Nu putem să vă lăsăm aici. Poate încercați să-l sunați dumneavoastră pe Vlad?

Am luat telefonul cu mâini nesigure și am format numărul lui Vlad. A răspuns după al treilea ton.

— Ce vrei?

— Vlad… știu că ai motivele tale să fii supărat pe mine. Dar nu am pe nimeni altcineva. Nu pot merge acasă singur… încă nu mă țin picioarele.

A urmat o tăcere grea.

— Radu, tu știi ce-ai făcut? Ani de zile ai fost doar o povară pentru toți. Tata a murit cu inima frântă din cauza ta. Mama s-a stins plângând după tine. Eu… eu nu mai pot.

Am simțit cum mi se strânge inima.

— Știu… Știu că am greșit. Dar te rog… măcar acum…

Vlad a oftat adânc.

— O să mă gândesc. Dar nu-ți promit nimic.

A închis. Am rămas cu telefonul în mână, privind spre ușă ca un câine care așteaptă stăpânul să se întoarcă acasă.

Orele au trecut greu. În salonul vecin, o femeie bătrână plângea încet; fiica ei venise să o ia acasă și îi ștergea lacrimile cu blândețe. M-am întrebat dacă voi mai simți vreodată atingerea caldă a unei persoane dragi.

La prânz, asistenta a venit din nou.

— Domnule Radu, fratele dumneavoastră a sunat. A spus că vine după-amiază.

Am simțit cum mi se încălzește pieptul. Poate că nu era totul pierdut.

Când Vlad a intrat în salon, părea mai bătrân decât îl țineam minte: părul grizonat, ochii obosiți, umerii căzuți. S-a uitat la mine fără să spună nimic. Am încercat să zâmbesc.

— Mulțumesc că ai venit…

— Nu pentru tine sunt aici, Radu. Sunt aici pentru că nu vreau să te văd murind ca un câine pe holurile spitalului. Dar asta nu înseamnă că te-am iertat.

Am dat din cap rușinat.

— Știu… Dar poate… poate putem încerca să reparăm ceva?

Vlad a ridicat din umeri și m-a ajutat să mă ridic din pat. Pe drum spre casă, tăcerea dintre noi era apăsătoare. Am trecut prin cartierul nostru vechi; casele erau la fel de ponosite ca sufletele noastre.

Ajunși acasă, Vlad mi-a aruncat o pătură pe canapea.

— Aici dormi. Nu te atinge de băutură! Dacă mai faci vreo prostie, te dau afară!

Am dat din cap și m-am întins pe canapea, privind tavanul scorojit. În noaptea aceea am plâns în surdină, ca un copil speriat.

Zilele au trecut greu. Vlad era distant; vorbea puțin și doar despre lucruri practice: medicamentele mele, programările la doctor, facturile la gaz. Eu încercam să-i arăt că m-am schimbat: găteam ciorbă de legume, spălam vasele, îi lăsam bilețele cu „Mulțumesc” pe frigider.

Într-o seară ploioasă, l-am găsit pe Vlad în bucătărie, privind vechiul album de familie.

— Ți-o mai amintești pe mama? m-a întrebat el brusc.

— Da… Mi-e dor de ea în fiecare zi.

— Știi ce mi-a spus înainte să moară? Să nu te las niciodată singur… Dar mi-e greu, Radu. Mi-e atât de greu…

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji.

— Știu că nu merit iertarea ta… Dar vreau să încerc să fiu un frate mai bun. Dacă mă lași…

Vlad a oftat și m-a privit pentru prima dată cu adevărat în ochi.

— Oamenii nu se schimbă peste noapte, Radu. Dar dacă chiar vrei… putem încerca.

În acea seară am stat împreună la masă pentru prima dată după ani de zile. Am vorbit despre copilărie, despre visele noastre pierdute și despre speranța că poate vom reuși să fim din nou frați.

Acum stau la fereastră și privesc ploaia care cade peste orașul nostru obosit. Mă întreb: câți dintre noi ajungem să fim singuri din cauza propriilor greșeli? Și oare cât de mult putem repara atunci când credem că e prea târziu? Voi ce ați face dacă ați fi în locul lui Vlad?