Umbrele nopții: Când fiica mea a bătut la ușă

— Mamă, deschide! E urgent!
Am tresărit din somn, cu inima bubuindu-mi în piept. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea blocului era spartă doar de sunetul insistent al soneriei. M-am ridicat din pat, cu picioarele moi, și am tras halatul pe mine. Gândurile mi se învârteau haotic: dacă s-a întâmplat ceva cu nepoata mea? Sau cu Radu, soțul Irinei? Cine altcineva ar veni la ora asta?

Am deschis ușa și am văzut-o pe Irina. Părul îi era ciufulit, machiajul îi curgea pe obraji, iar sub ochi avea cearcăne adânci. Purta o geacă aruncată peste pijama și ținea o valiză mică într-o mână. În cealaltă strângea ceva la piept — un dosar gros, cu colțurile îndoite.

— Ce s-a întâmplat? am șoptit, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă.

Irina a intrat fără să spună nimic. S-a prăbușit pe canapea și a început să plângă în hohote. Am închis ușa încet, simțind cum mi se taie picioarele. M-am așezat lângă ea și am tras-o ușor spre mine.

— Mamă… nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc cu el. Uite… uite ce am găsit!
Mi-a întins dosarul. Am deschis încet și am văzut poze, mesaje printate, facturi la hoteluri. Inima mi s-a strâns: Radu o înșela. Nu era doar o aventură trecătoare — totul dura de luni bune.

— De ce nu mi-ai spus nimic până acum? am întrebat-o, încercând să-mi ascund furia și neputința.

— Mi-a fost rușine… Am sperat că se va schimba. Dar azi… azi l-am prins vorbind cu ea la telefon, chiar în fața Anei. Nici măcar nu s-a mai ascuns.

Am simțit cum mă năpădesc amintirile. Și eu trecusem printr-un divorț dureros cu tatăl Irinei, dar mereu am crezut că ea va avea o viață mai bună. Cât de mult ne mințim uneori…

— Ce vrei să faci acum? am întrebat-o cu blândețe.

— Nu știu… Nu vreau să mă întorc acasă. Ana doarme la prietena ei, nici nu știe ce s-a întâmplat. Mi-e frică să-i spun adevărul. Ce fel de mamă sunt dacă nu pot să-i ofer liniște?

Am luat-o în brațe și am lăsat-o să plângă. În noaptea aceea nu am dormit deloc. Am stat pe canapea, ținându-i mâna, ascultându-i suspinele și gândindu-mă la toate greșelile mele ca mamă.

Dimineața a venit prea repede. Irina s-a ridicat încet și a mers la baie. Am pregătit cafeaua și i-am pus o felie de cozonac pe farfurie, ca atunci când era mică.

— Mamă, ce o să zică lumea? Ce o să zică tata?
— Lumea vorbește oricum, i-am răspuns oftând. Dar tu trebuie să faci ce simți că e bine pentru tine și pentru Ana.

A doua zi, Radu a sunat-o insistent. A venit până la ușă și a început să bată nervos.

— Irina! Hai acasă! Nu face circ!
M-am uitat la el prin vizor: ochii îi erau roșii de furie sau poate de nesomn.

— Pleacă! Nu are nevoie de tine acum! i-am strigat fără să deschid.

Irina tremura lângă mine.

— Mamă, dacă mă forțează să mă întorc? Dacă mă amenință că-mi ia copilul?

Am simțit cum mi se strânge inima. Știam cât de greu e să fii singură într-o lume care judecă femeile divorțate mai aspru decât pe bărbați.

În zilele următoare, Irina a stat la mine. Încercam să-i fiu sprijin, dar uneori mă simțeam depășită de situație. Vecinele au început să șușotească pe scară:

— Ai auzit? Fata Mariei s-a întors acasă… O fi pățit ceva cu bărbat-su…

Irina se ferea să iasă din casă. Vorbea rar la telefon și doar cu Ana, care încă nu știa adevărul.

Într-o seară, după ce Ana a venit la noi pentru prima dată, Irina a izbucnit din nou:

— Cum îi spun copilului meu că tatăl ei nu ne mai vrea? Cum îi explic că nu e vina ei?

Am încercat să-i găsesc cuvintele potrivite:

— Spune-i adevărul pe care îl poate înțelege acum. Că uneori adulții greșesc și că tu o iubești mai mult decât orice pe lume.

A doua zi dimineață, Ana a întrebat:

— Mami, de ce nu mergem acasă la tati?
Irina a înghițit în sec:

— Pentru că uneori oamenii mari trebuie să stea puțin separați ca să-și dea seama ce e important pentru ei.
Ana s-a uitat lung la ea și apoi a venit să mă îmbrățișeze.

Au trecut săptămâni până când Irina a avut curajul să depună actele de divorț. Radu a încercat să o convingă să se întoarcă, apoi a amenințat că nu-i va da niciun ban pentru Ana. Am fost martora tuturor acestor lupte — uneori am simțit că mă sfârșesc de oboseală și neputință.

Într-o zi, Irina m-a întrebat:

— Mamă, tu cum ai trecut peste tot? Cum ai avut putere?
Am zâmbit trist:
— Pentru tine am avut putere. Și tu vei găsi puterea pentru Ana.

Acum, după luni de zbucium și lacrimi, Irina începe să-și revină. Ana râde din nou prin casă, iar eu simt că familia noastră e mai unită ca niciodată — chiar dacă nu mai arată ca înainte.

Mă uit la ele și mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași dramă în tăcere? Câte mame își țin fiicele în brațe noaptea, fără să știe dacă au făcut destul? Voi ce ați face dacă fiica voastră ar veni acasă cu inima frântă?