Când dragostea se măsoară în bani: Povestea unei mame și a fiicei sale

— Mamă, nu mai pot să te ajut. Pur și simplu nu mai am de unde.

Vocea mea tremura, iar telefonul parcă devenise brusc prea greu în mâna mea. În capul meu răsunau cuvintele fiicei mele, Ana, din urmă cu două zile: „Mami, știi că am nevoie de bani pentru grădinița lui Vlad. Nu poți să mă lași acum!”

Am oftat adânc. În sufrageria mică din apartamentul meu de pensionară din Ploiești, ticăitul ceasului era singurul care îmi ținea companie. Îmi amintesc cum, în urmă cu douăzeci și cinci de ani, alergam de la fabrica de confecții la curățenie în casele unor familii mai înstărite, doar ca să-i pot cumpăra Anei pantofii pe care și-i dorea sau să-i plătesc meditațiile la matematică. Nu mi-a fost niciodată ușor, dar nu m-am plâns. Pentru ea aș fi mutat munții.

Acum, la șaizeci și opt de ani, cu o pensie care abia îmi ajunge pentru medicamente și întreținere, nu mai pot. Și Ana pare că nu înțelege.

— Dacă nu poți să mă ajuți, atunci nu mai veni la noi. Vlad are nevoie de lucruri, nu de povești! mi-a spus ieri, cu o răceală care m-a înghețat până în oase.

M-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote. Nu pentru bani, ci pentru că simțeam că mi se rupe sufletul. Nepotul meu, Vlad, era lumina ochilor mei. Îl crescusem cât Ana fusese la muncă în Italia, îi cântasem cântece de leagăn și îi spusesem povești cu zmei și fetițe curajoase. Acum, Ana îmi interzicea să-l văd pentru că nu mai puteam să-i dau bani.

Mi-am amintit de tata, Dumnezeu să-l ierte, cum îmi spunea mereu: „Să nu-ți faci idol din copilul tău, că s-ar putea să te doară.” Atunci râdeam și îi spuneam că el e prea aspru. Acum îi dau dreptate.

În ziua următoare am încercat să o sun pe Ana. Nu mi-a răspuns. Am trimis un mesaj: „Te rog, lasă-mă să-l văd pe Vlad. Nu am nevoie de nimic altceva.” Niciun răspuns.

Trei zile mai târziu, am mers la blocul unde locuiește ea. Am stat pe bancă în fața scării, cu o pungă de mere pentru Vlad. L-am văzut ieșind cu Ana de mână. S-a uitat la mine și a zâmbit larg:

— Bunica! Bunica!

Ana l-a tras repede de mână:

— Vlad, hai! Nu vorbim acum cu bunica.

— Dar vreau la bunica! a început el să plângă.

M-am ridicat încet și am încercat să mă apropii:

— Ana, te rog… Măcar lasă-mă să-l pup.

— Nu ai înțeles? Dacă nu poți să ne ajuți, nu avem ce discuta! a spus ea printre dinți și a tras copilul după ea.

Am rămas cu punga de mere în mână și cu lacrimile curgându-mi pe obraji. O vecină s-a apropiat jenată:

— Doamna Maria, nu vă supărați… Dar poate îi trece fetei supărarea. Știți cum sunt copiii ăștia crescuți cu totul pe tavă…

Am dat din cap fără să spun nimic. M-am întors acasă și am privit ore întregi poza Anei de la absolvirea facultății. Cât eram de mândră atunci! Cât speram că va fi altfel decât mine…

Seara târziu, m-a sunat sora mea, Elena:

— Maria, trebuie să fii tare. Poate Ana are problemele ei… Poate e obosită sau stresată.

— Dar eu? Eu ce sunt? O bancă? Un bancomat?

— Nu știu ce să-ți spun… Dar poate ar trebui să-i scrii o scrisoare. Să-i spui tot ce ai pe suflet.

Am stat toată noaptea și am scris. I-am povestit despre nopțile nedormite când avea febră și eu îi puneam comprese reci pe frunte. Despre cum am renunțat la haine noi ca să-i cumpăr ei manuale pentru școală. Despre cât de mult îl iubesc pe Vlad și cât mă doare că nu pot să-l văd.

A doua zi am pus scrisoarea în cutia ei poștală. Au trecut două săptămâni fără niciun semn.

Într-o dimineață, am primit un mesaj scurt: „Nu cred că înțelegi cât de greu îmi este. Toată lumea are nevoie de ajutorul părinților. Dacă tu nu poți, trebuie să mă descurc singură.”

Am citit mesajul de zeci de ori. M-am întrebat dacă eu am greșit undeva. Poate am dat prea mult? Poate am crescut-o cu impresia că totul i se cuvine?

În fiecare zi mă uit la telefon cu speranța că voi primi o poză cu Vlad sau un mesaj de la Ana. În fiecare zi mă întreb dacă dragostea de mamă se termină odată cu banii sau dacă există ceva mai puternic care ne poate aduce împreună din nou.

Poate că sunt doar o bătrână naivă care a crezut că sacrificiul va fi răsplătit cu iubire necondiționată. Sau poate că timpul va vindeca rănile dintre noi.

Oare câte mame trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare când a ajuns dragostea să se măsoare în bani?