Umbra Singurătății: Povestea unei Bătrâne Într-o Lume Grăbită

— Doamnă, vă rog, nu vedeți că e coadă? Nu puteți să vă hotărâți mai repede?

Vocea tânărului din spatele meu era tăioasă, aproape furioasă. M-am întors încet, cu rețeta tremurândă în mână, încercând să-i explic că nu găsesc ochelarii și nu pot citi numele medicamentului. Dar el deja își dădea ochii peste cap, iar ceilalți din farmacie murmurau nemulțumiți. M-am simțit mică, invizibilă, ca și cum prezența mea îi deranja pe toți. Farmacista a ridicat tonul, încercând să grăbească lucrurile:

— Haideți, doamnă Maria, spuneți-mi ce vă trebuie, că mai sunt și alți clienți!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Am bâiguit ceva despre pastilele pentru inimă și am lăsat rețeta pe tejghea, sperând că va ști ea ce să-mi dea. Am ieșit din farmacie cu lacrimi în ochi, ținând strâns punga cu medicamente. Afară, vântul rece de martie îmi tăia obrajii, dar nu era nimic comparativ cu frigul din sufletul meu.

M-am așezat pe o bancă și am privit oamenii grăbiți care treceau pe lângă mine. Niciun zâmbet, nicio privire caldă. Doar pași repezi și fețe crispate. Mi-am amintit de vremurile când eram tânără și lumea părea mai blândă. Atunci bătrânii erau respectați, ascultați. Acum suntem doar o piedică în calea celor care se grăbesc mereu spre ceva ce nici ei nu știu exact ce este.

Am scos telefonul vechi din geantă și am sunat-o pe Ana, fiica mea. Nu a răspuns. Am încercat la Mihai, fiul meu. După câteva secunde, vocea lui grăbită mi-a tăiat orice speranță:

— Mamă, sunt la birou! Ce s-a întâmplat?
— Nimic grav… doar voiam să te întreb dacă vii pe la mine azi.
— Nu pot, am mult de lucru. Poate mâine. Te sun eu.

A închis înainte să apuc să-i spun cât de rău mă simt. Am rămas cu telefonul la ureche, ascultând tonul de ocupat ca pe o sentință. M-am ridicat greu și am pornit spre casă. Pe drum, am trecut pe lângă un grup de adolescenți care râdeau zgomotos. Unul dintre ei a aruncat o privire spre mine și a șoptit ceva colegilor lui. Au izbucnit în râs. M-am simțit din nou stingheră, ca un obiect vechi uitat într-un colț.

Ajunsă acasă, am deschis televizorul doar ca să nu mai fie liniște. Am pus punga cu medicamente pe masă și am început să plâng în hohote. Nu pentru că mă durea ceva anume, ci pentru că mă durea totul: singurătatea, lipsa de răbdare a celor din jur, faptul că propriii mei copii nu mai au timp pentru mine.

Seara târziu, Ana m-a sunat în sfârșit.

— Mamă, scuză-mă că nu am răspuns mai devreme. Am avut o zi groaznică la serviciu.
— E în regulă, draga mea… doar voiam să te aud.
— Ești bine? Ai nevoie de ceva?
— Nu… doar să stăm puțin de vorbă.

A oftat ușor la capătul firului.

— Mamă, știi că te iubesc, dar sunt foarte obosită. Poate vorbim mâine mai mult?

Am închis ochii și am dat din cap, deși ea nu mă putea vedea.

— Sigur, Ana… noapte bună.

Am rămas cu telefonul în mână mult timp după ce convorbirea s-a terminat. M-am gândit la soțul meu, Ion, care nu mai este de șapte ani. El știa mereu cum să mă facă să râd chiar și în cele mai grele zile. Acum râsul a dispărut din casa noastră.

A doua zi dimineață am coborât la magazinul din colț să cumpăr pâine. Vânzătoarea m-a privit cu răceală când i-am cerut să-mi schimbe o bancnotă mare.

— Nu aveți mai mărunt? Mereu veniți cu bani mari!

Am simțit din nou acea rușine apăsătoare. Am plecat fără pâine.

În drum spre casă m-am întâlnit cu vecina mea, doamna Stela.

— Ce ai pățit, Maria? Pari abătută.
— Nimic… doar zile grele.
— Hai la mine la o cafea! Să mai povestim ca pe vremuri.

Am acceptat invitația ei și pentru prima dată după mult timp am simțit că cineva chiar mă ascultă fără să se grăbească. Am vorbit despre copii, despre vremurile bune și rele, despre cât de greu e să fii bătrân într-o lume care nu mai are răbdare cu tine.

Când m-am întors acasă, m-am uitat lung pe geam la blocurile gri și la oamenii care treceau grăbiți pe trotuar. Mi-am dat seama că nu sunt singura care se simte așa. Poate că dacă am vorbi mai mult unii cu alții, dacă am avea mai multă răbdare și bunătate față de cei bătrâni, lumea ar fi un loc mai cald.

Mă întreb: oare cât valorează o clipă de atenție sau un zâmbet pentru cineva ca mine? Oare copiii mei își vor da seama vreodată cât de mult îmi lipsesc? Voi ce credeți — e vina noastră că am îmbătrânit sau a societății că ne-a uitat?