Anii care ne-au transformat în străini: Povestea unei mame rămase singure

— Nu mai veniți nici anul ăsta de Paște? vocea mea tremura, încercând să pară veselă, dar știam că Irina simte nodul din gâtul meu.

— Mamă, nu pot, am de lucru la spital. Știi cum e… și Vlad are proiecte, iar Maria… nici nu știu dacă e în țară. O să vorbim pe video, da?

Telefonul s-a închis cu un clinchet sec. Am rămas cu receptorul în mână, privind spre fereastra prin care lumina de aprilie se strecura timidă peste masa goală. Era a treia primăvară la rând când casa rămânea tăcută, fără pașii grăbiți ai copiilor mei, fără miros de cozonac și râsete în bucătărie.

Mă numesc Elena. Sunt mamă a trei copii: Irina, Vlad și Maria. Cândva, casa noastră din Pitești era plină de viață. Îmi amintesc cum alergau pe holuri, cum se certau pentru telecomandă sau pentru ultima felie de plăcintă. Soțul meu, Gheorghe, râdea și spunea mereu: „Lasă-i, dragă, că așa e-n familie!” Dar anii au trecut. Gheorghe s-a stins acum șapte ani, iar copiii au crescut și au plecat fiecare pe drumul lui.

Irina e medic la București. Vlad lucrează la o firmă de IT în Cluj. Maria… Maria a plecat la Londra după facultate și nu s-a mai uitat înapoi. Primește rar mesaje de la mine, răspunde scurt și politicos. „Sunt bine, mamă. Am mult de lucru.”

În fiecare dimineață mă trezesc devreme, ca pe vremuri când trebuia să pregătesc pachete pentru școală. Acum nu mai are cine să le ia. Mă uit la masa mare din sufragerie și mă gândesc: oare unde am greșit? De ce nu mai simt nevoia să vină acasă? Oare i-am sufocat cu grija mea? Sau poate nu le-am dat destul?

Într-o zi am găsit o cutie veche cu scrisori. Erau bilețelele pe care mi le lăsau copiii când erau mici: „Mami, te iubesc!” sau „Nu uita să-mi pui măr cu scorțișoară la pachet!” Le-am citit pe toate cu lacrimi în ochi. Am încercat să le trimit poze pe WhatsApp, să le arăt ce am găsit. Irina mi-a răspuns după două zile: „Ce drăguț! Mulțumesc că ai păstrat.” Vlad a dat un emoticon cu inimioară. Maria n-a spus nimic.

Seara, când liniștea devine apăsătoare, mă plimb prin camerele goale. În camera Mariei încă miroase a parfum dulceag, iar pe rafturi au rămas câteva cărți de liceu. În camera lui Vlad e totul ordonat, ca și cum ar fi plecat doar pentru o zi. Irina și-a lăsat o păpușă veche pe pat; uneori o iau în brațe și mă prefac că-i spun povești.

Vecina mea, doamna Stanciu, mă întreabă mereu:
— Ce mai fac copiii? Vin acasă de sărbători?

Îi zâmbesc fals:
— Sunt bine, muncesc mult. Poate la vară…

Dar știu că minciuna asta mă doare mai tare decât adevărul.

Într-o seară am prins curaj și i-am sunat pe toți pe video. Irina era obosită, cu cearcăne adânci sub ochi.
— Mamă, hai că vorbim repede, am gardă peste o oră.
Vlad era într-un open space zgomotos.
— Salutare! Ce faci? Eu sunt la birou… Sărut-mâna!
Maria a răspuns ultima. Era deja noapte la Londra.
— Mamă… scuză-mă că nu te-am sunat mai des. Sunt… ocupată.

Am vrut să le spun cât de dor îmi e de ei, cât de mult mă doare tăcerea asta dintre noi. Dar n-am putut. Am zâmbit și le-am urat succes la muncă.

După ce am închis telefonul, am izbucnit în plâns. M-am simțit inutilă, ca o piesă veche de mobilier pe care nimeni nu o mai vrea. M-am întrebat dacă toate sacrificiile mele au avut vreun rost. Am renunțat la carieră ca să fiu aproape de ei, am pus mereu familia pe primul loc.

Într-o zi ploioasă de mai am primit o scrisoare de la Maria. Scris de mână! Am deschis-o tremurând:
„Mamă,
Știu că nu ți-am spus prea des cât te iubesc și cât îmi lipsești. Londra e rece și străină uneori. Mi-e dor de mirosul de pâine caldă din bucătărie și de serile când citeai cu voce tare. Nu știu dacă voi putea veni curând acasă, dar să știi că te port mereu cu mine.
Cu drag,
Maria”

Am plâns citind rândurile astea. Poate nu sunt chiar atât de singură cum cred.

Totuși, zilele trec greu. Prietenele mele au nepoți care le vizitează des; eu primesc doar poze pe WhatsApp cu copiii altora sau cu pisica Mariei din Londra.

Uneori mă cert cu mine însămi:
— Elena, nu fi patetică! Copiii au viața lor! Dar apoi mă întreb: oare chiar așa trebuie să fie? Să ajungem străini unii pentru alții?

Am început să scriu într-un jurnal tot ce simt. Poate într-o zi îl vor citi și vor înțelege cât de mult îi iubesc.

Într-o duminică dimineață am ieșit în grădină și am văzut că lalelele plantate de Irina au înflorit din nou. Am zâmbit printre lacrimi și am simțit pentru prima dată după mult timp o urmă de speranță.

Poate că dragostea unei mame nu dispare niciodată, chiar dacă distanța crește între noi.

Oare câți dintre noi trăim aceeași poveste? Câți părinți rămân singuri într-o casă plină de ecouri? Voi ce ați face ca să nu vă pierdeți copiii printre străini?