„Nu-ți face griji, încă nu s-a întâmplat nimic rău. E doar fiica ta care a decis să trăiască pe cont propriu”

— Mamă, trebuie să vorbim. Acum.

Vocea Ilincăi răsuna în holul mic al casei noastre din satul Bălteni, spartă de emoție și hotărâre. Nu mă așteptam la nimic în seara aceea. Petru, soțul meu, tocmai terminase de aranjat lemnele pentru sobă, iar eu mă pregăteam să pun ceaiul pe masă. Când am auzit bătăile repezi în ușă, inima mi-a tresărit — cine să fie la ora asta?

Ilinca stătea în prag, cu ochii roșii și valiza la picioare. Nu era singură; o urmărea din mașină ginerele meu, Vlad, cu privirea pierdută. Am simțit că ceva grav s-a întâmplat.

— Ce s-a întâmplat, fata mea? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

— Nu s-a întâmplat nimic rău… încă. Dar trebuie să plec de acasă. Să fiu singură. Să mă regăsesc.

Petru a ieșit din bucătărie și s-a oprit ca lovit de trăsnet.

— Ce prostii mai sunt și astea? Cum adică să pleci? Ai familie, ai copil! Nu te joci cu viața oamenilor!

Ilinca a oftat adânc și s-a uitat la mine, căutând parcă o alinare pe care nu știam dacă pot să i-o dau.

— Mamă, nu mai pot. M-am pierdut pe mine printre griji, printre așteptările tuturor. Vlad e un om bun, dar nu mă mai regăsesc lângă el. Am nevoie de timp. De spațiu.

Am simțit cum mi se strânge inima. În satul nostru, femeile nu pleacă pur și simplu de acasă. Rămân, rabdă, cresc copii și își văd de treabă. Ce-o să zică lumea? Ce-o să spună vecina Stela sau preotul?

Petru a început să ridice tonul:

— Ilinca, tu nu gândești! Ce exemplu dai copilului tău? Ce fel de mamă ești dacă fugi la primul hop?

Ilinca a izbucnit în plâns:

— Nu fug! Încerc doar să nu mă pierd cu totul! Vreau să fiu o mamă bună pentru Daria, dar nu pot dacă nu știu cine sunt!

Am simțit că mă sufoc între ei. Îmi venea să țip la Petru să tacă, să o iau pe Ilinca în brațe și să-i spun că totul va fi bine. Dar nu știam dacă va fi bine. În satul nostru, femeile ca Ilinca sunt judecate aspru.

Am dus-o în camera ei veche. A lăsat valiza jos și s-a prăbușit pe patul copilăriei.

— Mamă… tu ai simțit vreodată că nu mai poți? Că vrei să fugi?

M-am așezat lângă ea și am privit tavanul scorojit.

— De multe ori, Ilinca. Dar n-am avut curajul tău. Am rămas pentru că așa am fost crescută: să rabd, să nu fac valuri. Dar nu știu dacă am făcut bine.

A doua zi dimineață, satul deja știa. Stela a venit cu o plăcintă „de alinare” și cu întrebări veninoase:

— Vai, Mia, ce-a pățit fata? A bătut-o Vlad? S-au certat? Nu-i rușine mare?

Am zâmbit forțat:

— Nu-i nimic grav, Stela. E doar o perioadă grea.

Dar șoaptele au început: „Aia mică a Miei a fugit de-acasă”, „Săraca Daria, ce-o să facă fără mamă?”, „Ce vremuri am ajuns!”

Petru era tot mai încruntat. Seara, la masă, izbucnea:

— O să ne facem de râs! Toată lumea vorbește! De ce n-ai ținut-o acasă când ai putut?

— Și ce vrei să fac? S-o leg de calorifer? E fiica noastră!

— Nu mai e copil! Are responsabilități!

În fiecare zi încercam să-mi găsesc liniștea între două lumi: una veche, rigidă, unde femeia trebuie să rabde orice pentru familie; alta nouă, unde copiii noștri vor libertate și curaj să-și urmeze sufletul.

Ilinca stătea zile întregi în camera ei, citea sau plângea încet. Uneori ieșea la plimbare pe uliță și se uita lung la câmpurile verzi.

Într-o seară am găsit-o scriind o scrisoare Dariei.

— Ce-i scrii?

— Adevărul. Că o iubesc și că mă voi întoarce când voi putea fi mama de care are nevoie.

Am simțit un nod în gât. Mi-am amintit cum mama mea mi-a spus odată: „Femeia trebuie să fie stâncă.” Dar oare cât poți fi stâncă fără să te sfărâmi pe dinăuntru?

Vlad a venit într-o zi după Ilinca. Era palid și obosit.

— Mia… poți să vorbești tu cu ea? Poate te ascultă pe tine…

M-am dus la Ilinca și am încercat să-i spun ce simt:

— Fata mea… știu că doare. Știu că lumea te judecă. Dar tu trebuie să faci ce simți că e bine pentru tine și pentru Daria. Eu te iubesc orice ai decide.

A plâns în brațele mele ca atunci când era mică.

După două săptămâni, Ilinca s-a hotărât: va merge la oraș, va sta singură o vreme și va încerca să-și pună ordine în gânduri. Vlad a luat-o acasă pe Daria.

Satul încă vorbește. Petru încă bombănește. Eu încă mă zbat între rușine și mândrie pentru curajul fetei mele.

Uneori mă întreb: oare noi, părinții, suntem pregătiți vreodată să ne vedem copiii alegând alt drum decât cel pe care l-am visat noi pentru ei? Sau ne agățăm de tradiții doar ca să nu ne simțim pierduți într-o lume care se schimbă prea repede?