Grădina invizibilă: Cum am devenit părinte pentru nepoții mei

— Nu vreau să merg! Nu mă lua de aici! — vocea Ancăi răsuna spartă prin holul blocului, în timp ce ploaia bătea cu furie în geamurile vechi. M-am oprit, cu mâna pe clanță, simțind cum mi se strânge inima. În spatele meu, Vlad, fratele meu mai mic, stătea cu ochii în pământ, iar Maria, mezina, se agăța de geaca mea udă. Erau copiii fratelui meu, Sorin, și ai cumnatei mele, Livia. În seara aceea, lumea mea s-a schimbat pentru totdeauna.

Totul a început cu un telefon scurt și rece: „Vino repede. Sorin a fost arestat. Livia nu e de găsit.” Nu am pus întrebări. Am alergat prin ploaie spre apartamentul lor din cartierul Militari, cu inima bătându-mi nebunește. Când am ajuns, poliția era deja acolo. Copiii stăteau pe canapea, strânși unul în altul, cu ochii umflați de plâns. Nu știam ce să spun, ce să fac. Am semnat niște hârtii fără să le citesc și i-am luat acasă la mine.

Primele zile au fost un haos. Anca nu vorbea cu nimeni, Vlad făcea crize de furie și trântea uși, iar Maria plângea noaptea după mama ei. Eu eram doar unchiul lor, Doru, cel care venea la ziua lor cu dulciuri și îi ducea uneori în parc. Nu eram pregătit să fiu părinte. Nu știam să gătesc decât omletă și paste. Nu știam cum să le alin durerea sau să le explic de ce părinții lor nu sunt acolo.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe toți trei, m-am prăbușit pe canapea și am plâns în tăcere. Mă simțeam vinovat că nu am văzut semnele mai devreme. Sorin avea probleme cu băutura de ani buni, dar mereu am crezut că exagerează Livia când îmi spunea că nu mai poate. Acum era prea târziu pentru regrete.

— Doru, unde e tata? — m-a întrebat Vlad într-o dimineață, cu ochii roșii.
— Tata are niște probleme și trebuie să stea puțin departe. Dar o să fie bine, promit.
— Minți! — a țipat el și a fugit în cameră.

Nu știam cum să-i spun adevărul fără să-i distrug complet. Cum îi explici unui copil că tatăl lui e la pușcărie pentru că a bătut-o pe mama lui? Cum îi spui că mama lui a fugit și nu știe nimeni unde e?

Vecinii au început să vorbească. „Ai văzut că Doru i-a luat pe copiii lui Sorin? Cine știe ce-or fi pățit…” La magazinul din colț, vânzătoarea mă privea cu milă când cumpăram lapte și biscuiți în fiecare dimineață. Prietenii mei s-au îndepărtat încet-încet; nu mai aveam timp pentru bere sau meciuri.

Au urmat luni grele. Anca a început să chiulească de la școală. Am fost chemat la diriginte:
— Domnule Popescu, Anca nu mai participă la ore. E retrasă și refuză să vorbească despre familie.
Am încercat să vorbesc cu ea acasă:
— Anca, te rog… Spune-mi ce simți.
— Nu vreau să vorbesc cu tine! Nu ești tata! — mi-a trântit ușa în față.

M-am simțit neputincios. Am început să citesc pe internet despre traumele copiilor abandonați. Am sunat la Direcția pentru Protecția Copilului să cer ajutor. Mi-au trimis o psiholoagă, doamna Raluca, care venea o dată pe săptămână și încerca să-i facă pe copii să deseneze sau să vorbească despre ce simt.

Într-o zi, Maria a venit la mine cu un desen: era o casă mare, cu patru ferestre și un soare uriaș deasupra.
— Asta e casa noastră? — am întrebat-o.
— Da… Dar unde e mami?
Am înghițit în sec și am strâns-o la piept.

Între timp, Sorin mă suna din când în când din penitenciar:
— Doru, ai grijă de ei… N-am vrut… N-am știut ce fac…
Îl ascultam fără să spun nimic. Îl iubeam pe fratele meu, dar îl uram pentru ce le făcuse copiilor lui.

După aproape un an, am început să văd mici schimbări. Vlad s-a înscris la fotbal și venea acasă plin de noroi dar zâmbind. Maria a început să doarmă fără lumina aprinsă. Anca a venit într-o seară la mine în bucătărie:
— Doru… Pot să te întreb ceva?
— Orice vrei.
— Dacă mama nu se mai întoarce niciodată… tu o să rămâi cu noi?
Am simțit cum mi se rupe sufletul.
— Da, Anca. O să rămân cu voi cât va fi nevoie.

Au trecut doi ani de atunci. Livia nu s-a mai întors niciodată. Sorin va ieși peste câțiva ani din închisoare. Eu am rămas cu copiii lui și am devenit ceea ce nu credeam că pot fi: un părinte adevărat.

Uneori mă uit la ei cum dorm și mă întreb: unde se termină datoria și unde începe dragostea? Poate că nu contează răspunsul atâta timp cât ei știu că nu sunt singuri.