Pentru cineva ești importantă – Povestea Anei dintr-un sat de lângă Ploiești

— Ana, iar ai uitat să aduci apă de la fântână! Ce faci toată ziua, visezi cu ochii deschiși? vocea mamei răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă acră. M-am oprit în prag, cu mâinile reci și tremurânde, încercând să-mi găsesc cuvintele. — Am fost la magazin, mama, să iau pâine pentru bunica… — Nu mă interesează! Niciodată nu faci ce trebuie! Mereu ai capul în nori, ca taică-tu…

Am simțit cum mi se strânge inima. Tata nu mai era cu noi de aproape cinci ani, plecase într-o zi fără să se uite înapoi. Mama nu-i rostea numele decât atunci când voia să mă rănească. M-am dus în camera mea, am tras ușa după mine și am lăsat lacrimile să curgă. Pe peretele de lângă pat era lipită o poză veche cu mine și tata, zâmbind larg la marginea unui câmp de floarea-soarelui. M-am întrebat de atâtea ori dacă el mă mai ține minte, dacă îi pasă că am crescut.

În satul nostru de lângă Ploiești, toată lumea știa totul despre toți. Când am început liceul la oraș, lumea a început să vorbească: „Ana visează prea mult, nu e pentru ea cartea”, „Mai bine s-ar mărita cu vreun băiat gospodar”. Dar eu nu voiam să rămân aici, să mă pierd printre aceleași fețe acre și aceleași povești spuse la nesfârșit la poartă.

Singura mea alinare era Irina, prietena mea din copilărie. Ne întâlneam pe banca din spatele școlii și visam împreună la o viață altfel. — Ana, tu chiar crezi că o să plecăm vreodată de aici? — Nu știu, Irina… Dar trebuie să încercăm. Nu pot să rămân aici doar ca să fiu pe placul mamei.

Într-o zi de primăvară, când cireșii erau în floare și aerul mirosea a pământ reavăn, l-am cunoscut pe Radu. Era băiatul nou din sat, venit cu părinții lui din Buzău. Avea ochii verzi și râdea cu poftă, fără să-i pese cine îl ascultă. M-a invitat la plimbare pe drumul spre pădure și am simțit pentru prima dată că cineva mă vede cu adevărat.

— Ana, tu ce vrei să faci după liceu? — Vreau să merg la facultate la București. Să devin profesoară. — Și eu vreau să plec. Poate mergem împreună…

Am început să visăm împreună. Dar mama nu vedea cu ochi buni prietenia noastră. — Să nu-ți bagi prostii în cap! Radu e băiat bun, dar nu e pentru tine. Tu trebuie să ai grijă de casă, nu să umbli după băieți!

Într-o seară, după ce m-am întors târziu de la bibliotecă, mama m-a așteptat în prag cu fața roșie de supărare. — Unde ai fost? Cu cine te-ai întâlnit? — Am fost cu Irina… și cu Radu. Am învățat pentru bac. — Minți! De când ai început să minți? Nu vreau să te văd că-ți pierzi vremea cu el!

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Pentru prima dată am ridicat vocea: — Mama, nu mai sunt un copil! Vreau să-mi trăiesc viața! — Atunci du-te! Pleacă! Să nu te mai întorci dacă ieși pe ușa asta!

Am fugit la Irina plângând. — Nu mai pot, Irina… Simt că mă sufoc aici. — Ana, trebuie să faci ce simți. Nu poți trăi viața mamei tale.

În vara aceea am luat bacul cu note bune și am fost admisă la facultate la București. Radu a plecat și el la Politehnică. Ne-am mutat împreună într-o garsonieră mică, dar pentru prima dată simțeam că trăiesc cu adevărat.

Dar viața la oraș nu era așa cum visam. Banii erau puțini, Radu lucra noaptea ca să ne putem plăti chiria, iar eu mă simțeam tot mai singură printre străini. Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre bani și viitor, Radu a plecat trântind ușa. Nu s-a mai întors decât dimineața, mirosind a alcool și a regret.

— Ana, îmi pare rău… Nu știu ce-i cu mine. Nu sunt bun de nimic… — Nu spune asta! Putem trece peste orice dacă suntem împreună.

Dar certurile au devenit tot mai dese. Într-o zi am găsit un mesaj pe telefonul lui: „Mi-e dor de tine… când ne vedem?” Era de la o fată din facultate. Lumea mea s-a prăbușit.

— Radu, ce înseamnă asta? — Ana… Nu știu ce să spun… M-am simțit singur… — Și eu m-am simțit singură! Dar nu am fugit în brațele altcuiva!

Am plecat din garsonieră cu inima frântă și două valize vechi. M-am întors acasă, unde mama m-a privit cu răceală: — Ți-am spus eu că nu e pentru tine viața aia…

Zilele au trecut greu. M-am angajat ca suplinitoare la școala din sat și am încercat să-mi găsesc liniștea printre copii. Într-o zi, după ore, o fetiță m-a întrebat: — Doamna Ana, dumneavoastră sunteți tristă? Am zâmbit amar: — Uneori… Dar știi ce? Pentru cineva sunt importantă.

Irina mi-a rămas aproape și m-a ajutat să-mi regăsesc încrederea în mine. Mama a început încet-încet să mă privească altfel, mai puțin ca pe un copil care greșește mereu și mai mult ca pe o femeie care a trecut prin multe.

Astăzi privesc spre trecut fără ură sau regret. Am învățat că uneori trebuie să lași oamenii și visele care te rănesc să plece, ca să poți vedea cine te iubește cu adevărat.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim viețile altora doar ca să fim acceptați? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne alegem propriul drum?