Când destinul sfâșie visele: Povestea Mariei și a lui Doru, o iubire pusă la încercare

— Nu pot să cred, Doru! Cum ai putut să uiți de aniversarea noastră? Ți-am spus de atâtea ori cât de mult înseamnă pentru mine ziua asta!

Vocea mea răsuna în bucătăria mică, aburită de mirosul ciorbei care fierbea pe foc. Doru stătea în ușă, ud leoarcă după ce alergase prin ploaie să cumpere flori, dar era prea târziu. În ochii lui citeam oboseala și vinovăția, dar și o urmă de revoltă.

— Maria, am avut o zi groaznică la serviciu. Șeful m-a ținut peste program, apoi am rămas blocat în trafic. Am încercat să ajung la timp, crede-mă!

Am oftat adânc, simțind cum furia se amestecă cu tristețea. Nu era prima dată când simțeam că nu mai suntem pe aceeași lungime de undă. De când ne-am mutat în București, totul părea să se destrame încet: visele noastre despre o familie fericită, planurile pentru un copil, serile liniștite împreună. Totul părea să se piardă printre facturi neplătite și certuri mărunte.

În acea seară, după ce am mâncat în tăcere, Doru a încercat să mă îmbrățișeze. L-am respins fără să vreau, iar el a ieșit pe balcon, lăsându-mă singură cu gândurile mele. M-am întrebat atunci dacă dragostea noastră mai are vreo șansă sau dacă doar ne agățăm de amintiri.

A doua zi dimineață, totul s-a schimbat. Eram la muncă, la spitalul din Colentina, când telefonul a sunat insistent. Era mama lui Doru, vocea ei tremurând:

— Maria… Doru a avut un accident cu mașina. E la urgențe…

Am simțit cum pământul mi se surpă sub picioare. Am alergat pe holurile spitalului, inima bătându-mi nebunește. L-am găsit pe Doru întins pe un pat de spital, cu fața palidă și ochii închiși. Medicii vorbeau între ei în șoaptă, iar eu nu înțelegeam decât frânturi: „traumatism cranian”, „șanse mici”, „comă”.

Au urmat zile de coșmar. Stăteam lângă el, îi țineam mâna și îi povesteam despre noi, despre planurile noastre, despre cât îl iubesc. Îi promiteam că dacă se trezește, o să facem totul altfel: o să fim mai buni unul cu altul, o să avem răbdare, o să ne iertăm greșelile.

Familia lui Doru venea zilnic la spital. Mama lui mă privea cu ochi acuzați:

— Dacă nu l-ai fi certat aseară… poate nu s-ar fi grăbit atât de tare dimineață.

M-am simțit vinovată până în măduva oaselor. Îmi repetam în minte fiecare cuvânt spus cu furie, fiecare reproș aruncat la nervi. Oare chiar eu eram vinovată pentru ce i s-a întâmplat?

După două săptămâni de agonie, Doru s-a trezit. Era confuz, nu-și amintea nimic din ultimele zile. Medicii au spus că va avea nevoie de luni întregi de recuperare și că e posibil să nu mai fie niciodată același.

Am încercat să fiu puternică pentru el. L-am dus la terapie, l-am ajutat să învețe din nou să meargă, să vorbească clar. Dar Doru nu mai era omul pe care îl cunoscusem: era irascibil, se enerva din orice și mă acuza că îl controlez.

— De ce nu mă lași în pace? Nu vezi că nu mai pot fi bărbatul de care te-ai îndrăgostit?

Am plâns nopți întregi pe ascuns. Prietenele îmi spuneau să-l las, că merit ceva mai bun. Dar cum poți să abandonezi omul pe care îl iubești când are cea mai mare nevoie de tine?

Într-o zi, am aflat că sunt însărcinată. Am simțit pentru prima dată după mult timp o rază de speranță. I-am spus lui Doru cu inima strânsă:

— Vom avea un copil! Poate asta ne va ajuta să ne regăsim…

Dar reacția lui m-a lovit ca un pumn:

— Nu sunt pregătit! Nu vezi că abia mă descurc cu mine însumi? Cum să fiu tată?

Au urmat luni grele. Sarcina a fost dificilă, iar stresul dintre noi a crescut. Într-o noapte, am pierdut copilul. Durerea a fost insuportabilă; simțeam că tot universul meu s-a prăbușit.

Doru s-a închis și mai tare în el. Nu mai vorbea cu mine decât monosilabic. Mama lui a venit din nou cu reproșuri:

— Poate dacă ai fi avut mai mult grijă…

Am început să mă întreb dacă nu cumva toată vina chiar era a mea. M-am izolat de toți, nu mai ieșeam din casă decât pentru muncă.

Într-o seară târzie, după luni de tăcere și distanță, Doru a venit lângă mine pe canapea și mi-a spus cu voce stinsă:

— Știu că te-am rănit… Dar nu pot să trec peste tot ce s-a întâmplat. Poate ar fi mai bine să ne despărțim.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Am încercat să-l opresc, dar el a plecat fără să privească înapoi.

Au trecut doi ani de atunci. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Uneori mă gândesc la Doru și la copilul nostru nenăscut și mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit.

Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Dar oare putem ierta cu adevărat destinul pentru tot ce ne ia? Sau trebuie doar să învățăm să trăim cu golurile lăsate în suflet?