Între durere și speranță: Povestea Anei Popescu din sala de nașteri

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am urlat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce asistenta încerca să mă liniștească. Era 3 dimineața, iar sala de nașteri de la Spitalul Județean din Pitești părea un univers paralel, unde timpul se dilata și fiecare secundă era o eternitate. Mama stătea la ușă, cu mâinile încrucișate pe piept, privindu-mă cu ochii aceia reci pe care îi știam prea bine din copilărie.

— Ana, nu te mai smiorcăi! Toate femeile trec prin asta. Nu ești nici prima, nici ultima! — mi-a spus ea, fără pic de compasiune.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Nu era doar durerea fizică a contracțiilor care mă sfâșiau, ci și durerea aceea veche, de când eram mică și mama nu mă îmbrățișa niciodată. Tata murise când aveam zece ani și de atunci, mama devenise o stâncă — rece, tăcută, mereu nemulțumită. Întotdeauna am încercat să-i câștig dragostea, dar niciodată nu era suficient.

Soțul meu, Radu, nu era acolo. Plecase la muncă în Germania cu două luni înainte să nasc. Îmi promisese că va veni acasă pentru naștere, dar cu două zile înainte mi-a scris un mesaj sec: „Nu pot veni. Patronul nu mă lasă. Îmi pare rău.” Am plâns atunci ore întregi, simțindu-mă abandonată de toți bărbații din viața mea.

În sala aceea albă, cu miros de dezinfectant și sunete metalice, eram doar eu cu frica mea. Asistenta, o femeie trecută de 50 de ani, m-a privit cu milă.

— Hai, Ana, încă puțin. Pentru băiețelul tău. O să vezi că merită totul.

Am strâns din dinți și am împins cu toată puterea rămasă în mine. În minte îmi răsuna vocea mamei: „Nu ești niciodată destul.”

Când l-am auzit plângând pentru prima dată, am izbucnit și eu în plâns. L-au pus pe pieptul meu — mic, cald, fragil. Am simțit o dragoste atât de puternică încât m-a durut. În clipa aceea am știut că nu voi fi niciodată ca mama.

După naștere, am stat singură în salon. Mama a venit abia după două ore.

— E băiat sănătos? — a întrebat sec.

— Da… — am răspuns încet.

— Să nu te plângi că e greu. Copiii nu cresc singuri. Și să nu te gândești că o să te ajute Radu prea mult. Bărbații nu-s buni la nimic.

Am simțit cum se strânge ceva în pieptul meu. Nu voiam să aud aceleași vorbe amare pe care le-am auzit toată copilăria. Am privit-o pe mama și am văzut pentru prima dată cât de obosită și îmbătrânită era.

— Mamă… tu ai fost vreodată fericită? — am întrebat-o încet.

A tăcut mult timp. S-a uitat pe fereastră, la copacii goi din curtea spitalului.

— Fericirea e pentru alții, Ana. Noi trebuie să muncim și să rezistăm. Atât.

În zilele următoare, am simțit cum mă apasă singurătatea. Radu suna rar și părea mereu grăbit. „Cum e copilul? E totul ok? Trebuie să mă întorc la lucru.”

Noaptea, când alăptam și priveam la chipul micuțului meu, mă întrebam dacă voi reuși să-i ofer ceea ce eu nu am avut niciodată: căldură, siguranță, iubire necondiționată.

La externare, mama a venit să mă ia acasă. În mașină a tăcut tot drumul. Când am ajuns în fața blocului nostru vechi din cartierul Trivale, m-a privit scurt:

— Să nu uiți că ai responsabilități acum. Nu mai ești copil.

Am intrat în apartamentul nostru mic și rece. Pereții păstrau încă urmele certurilor dintre mine și mama din adolescență. Am pus copilul în pătuț și m-am prăbușit pe canapea, plângând în hohote.

În zilele care au urmat, mama mă ajuta mecanic: schimba scutece, făcea supă, dar nu-mi spunea niciodată un cuvânt bun. Într-o seară, când copilul plângea neconsolat și eu eram la capătul puterilor, am izbucnit:

— De ce nu poți să fii blândă? De ce nu poți să-mi spui că fac bine? Că sunt o mamă bună?

Mama s-a oprit din ce făcea și s-a uitat la mine cu ochii umezi pentru prima dată.

— Pentru că nimeni nu mi-a spus mie asta vreodată… — a șoptit ea.

A fost prima fisură în zidul dintre noi. În noaptea aceea am stat împreună lângă pătuțul copilului și am vorbit despre tata, despre anii grei după ce a murit el, despre fricile ei și ale mele.

Nu s-a schimbat totul peste noapte. Radu a rămas departe, iar eu am continuat să mă lupt cu oboseala și nesiguranța. Dar am început să văd altfel lucrurile: mama nu era doar rece — era rănită. Și poate că eu puteam rupe lanțul acesta al durerii.

Acum, când îmi țin băiatul în brațe și îl privesc dormind liniștit, mă întreb: oare voi reuși să fiu altfel? Să-i ofer ceea ce eu n-am primit? Sau suntem condamnați să repetăm greșelile părinților noștri?

Voi ce credeți? Se poate rupe lanțul acesta al durerii din familie sau suntem prizonierii trecutului nostru?