Vreau să te iubesc, dar vreau și copilul meu: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred că iar ai uitat să-l iei pe Darius de la grădiniță! vocea Irinei răsună ca un tunet în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, încercând să găsesc o scuză care să nu sune a minciună ieftină.

— Am avut o ședință prelungită la birou, Irina. Știi cât de greu e cu proiectul ăsta nou… am încercat eu, dar privirea ei m-a tăiat ca un cuțit.

— Mereu ai o scuză. Mereu e ceva mai important decât copilul meu!

Am simțit cum mă sufoc. Nu era doar copilul ei. Era și al nostru, sau cel puțin așa îmi doream să fie. Dar adevărul era că Darius nu mă privea niciodată ca pe tatăl lui. Avea doar patru ani, dar ochii lui mari și negri mă priveau mereu cu o curiozitate rece, ca și cum ar fi încercat să mă descifreze. Și eu, la rândul meu, mă întrebam dacă voi reuși vreodată să-l iubesc ca pe propriul meu copil.

Totul a început acum doi ani, când am cunoscut-o pe Irina la o conferință despre arhitectura urbană la București. Era singura femeie din sală care nu părea plictisită de discuțiile interminabile despre beton și spații verzi. Avea părul scurt, castaniu, tuns bob, și ochii verzi care păreau să râdă tot timpul. Am invitat-o la o cafea după conferință și am știut din prima clipă că e altfel decât toate femeile pe care le cunoscusem până atunci.

După câteva luni, mi-a spus că are un băiețel. Nu m-a deranjat la început. Eram convins că dragostea poate trece peste orice obstacol. Dar când m-am mutat la ea, realitatea m-a lovit ca un val rece: Darius era prezent în fiecare colț al casei, în fiecare discuție, în fiecare plan de viitor.

— Nu vreau să-l rănesc pe Darius, mi-a spus Irina într-o seară, când i-am propus să avem și noi un copil al nostru.

— Dar eu vreau să fiu tată cu adevărat! am izbucnit eu. Vreau să simt că am lăsat ceva al meu în urmă. Să văd un copil care-mi seamănă, care-mi poartă numele…

Irina s-a retras ca o umbră. Am văzut lacrimi în ochii ei, dar nu a spus nimic. În noaptea aceea am dormit spate în spate, fiecare cu gândurile lui.

Mama mea nu a acceptat niciodată relația noastră. — O femeie cu copil? Ce-ți trebuie ție așa ceva? Ai putea avea orice fată vrei! mi-a spus într-o zi când am mers la ea cu Irina și Darius.

— Mamă, o iubesc! Și Darius e un copil minunat…

— Nu e sângele tău! N-o să fie niciodată! mi-a aruncat ea cu răceală.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. M-am trezit analizând fiecare gest al lui Darius: felul în care se agăța de Irina când era speriat, cum mă ignora când încercam să-l iau în brațe sau să-i citesc o poveste. M-am întrebat dacă nu cumva mama avea dreptate.

Într-o zi ploioasă de martie, Irina a venit acasă mai devreme. Avea ochii roșii și fața palidă.

— Trebuie să vorbim, Vlad…

Am simțit un nod în gât.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu pot să-ți dau ce vrei tu. Nu pot să mai fac un copil. Am fost la doctor… Am niște probleme medicale. Dacă vrei o familie adevărată, poate ar trebui să cauți pe altcineva…

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Toate visele mele despre un băiat care să-mi poarte numele, despre o fetiță cu ochii mei albaștri — toate s-au risipit într-o clipită.

— Dar… eu te iubesc! am spus aproape șoptit.

— Și eu te iubesc, Vlad. Dar nu pot să-ți cer să renunți la visul tău pentru mine.

Am stat zile întregi fără să vorbim prea mult. Darius simțea tensiunea din casă și devenise mai retras ca niciodată. Într-o seară, l-am găsit plângând în camera lui.

— De ce plângi? l-am întrebat încet.

— O să pleci? m-a întrebat el printre sughițuri.

M-am blocat. Nu știam ce să-i răspund. În acel moment am realizat cât de mult conta prezența mea pentru el, chiar dacă nu eram sângele lui.

Am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat de ploaie. M-am gândit la tata, care m-a crescut singur după ce mama ne-a părăsit când aveam șase ani. El nu s-a plâns niciodată că nu are alt copil sau că viața nu i-a dat tot ce a vrut. A luptat pentru mine până la capăt.

În dimineața următoare, am făcut cafeaua pentru Irina și am dus-o la pat.

— Vreau să rămân cu voi, i-am spus simplu. Poate nu voi avea niciodată un copil al meu, dar pot fi tată pentru Darius dacă mă lași.

Irina m-a privit lung, apoi m-a îmbrățișat strâns.

Au trecut luni de atunci. Încerc încă să-mi găsesc locul în familia asta ciudată și imperfectă. Sunt zile când mă doare gândul că nu voi avea niciodată propriul meu copil. Dar sunt și zile când râsul lui Darius umple casa și simt că poate dragostea nu ține cont de sânge.

Oare e suficient să iubești un copil ca pe al tău? Sau instinctul de a lăsa ceva din tine în lume e prea puternic ca să poată fi ignorat? Voi ce ați face în locul meu?