Când sângele nu mai înseamnă familie: Povestea mea de mamă trădată

— Nu mai vreau să te văd aici! Ai înțeles? Du-te!
Vocea Ioanei răsună ca un ecou în scara blocului, iar ușa se izbește cu putere, lăsându-mă singură, cu mâinile tremurânde strânse pe mânerul unui geamantan vechi. Mă uit la ușa aceea albă, pe care am șters-o de atâtea ori când era copil și se murdărea cu degetele pline de ciocolată. Acum, tot ce simt e frigul pătrunzător al scării și o durere surdă în piept.

Cu un an în urmă, eram încă mama care credea că dragostea poate vindeca orice. Ioana tocmai terminase facultatea și nu-și găsea de lucru. Era abătută, mereu nemulțumită, iar eu încercam să-i alin orice supărare. Într-o seară, la masa din bucătărie, mi-a spus cu voce stinsă:

— Mamă, dacă aș avea apartamentul pe numele meu, poate aș putea lua un credit să-mi deschid ceva al meu. Nu mai suport să depind de nimeni.

Am privit-o lung. Era tot copilul meu, chiar dacă avea 24 de ani. Am simțit că trebuie să-i dau o șansă. A doua zi am mers la notar și am făcut actele. I-am predat cheile cu lacrimi în ochi și un zâmbet forțat.

— Ești sigură că vrei să faci asta? mă întrebase notarul, domnul Popescu.

— Da, e fata mea. Ce poate merge rău?

Nu știam atunci că răspunsul la această întrebare avea să mă bântuie mult timp.

Primele luni au fost liniștite. Ioana părea fericită, chiar dacă nu-și găsise încă drumul. Apoi au început să apară prietenii noi, petrecerile târzii și certurile din ce în ce mai dese. Eu locuiam tot acolo, într-o cameră mică, încercând să nu deranjez. Într-o noapte, după ce am ieșit din baie, am auzit-o vorbind la telefon:

— Nu știu cum s-o dau afară… Da, încă stă aici… E casa mea acum!

Am simțit cum mi se taie respirația. Am intrat în cameră și m-am așezat pe marginea patului, încercând să-mi liniștesc bătăile inimii. A doua zi dimineață am încercat să vorbesc cu ea.

— Ioana, dacă te deranjez, pot să plec o vreme la mătușa ta Elena.

— Nu-i vorba că mă deranjezi… dar am nevoie de spațiu! Nu mai sunt copilul tău! Vreau să trăiesc și eu!

Am tăcut. Am început să mă simt ca o musafiră în propria mea casă. Zilele treceau greu; Ioana era tot mai distantă. Odată, când i-am făcut mâncarea preferată — sarmale — nici măcar nu a venit la masă.

Apoi a apărut Vlad. Un băiat cu ochi reci și zâmbet fals. Nu mi-a plăcut niciodată de el. Într-o seară, l-am auzit spunându-i Ioanei:

— De ce o mai ții aici? E apartamentul tău! Fii tare!

După câteva zile, Ioana mi-a spus direct:

— Mamă, cred că ar fi mai bine să pleci. Vlad se mută aici și nu vreau complicații.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am încercat să-i explic:

— Ioana, eu nu am unde să mă duc… Tot ce am e aici! Tu ești tot ce am!

— Îmi pare rău, dar trebuie să înțelegi că am nevoie de viața mea!

Am adunat câteva haine într-un geamantan vechi și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Pe palier m-am oprit și am izbucnit în plâns. Vecina de la doi, doamna Stanciu, a ieșit să ducă gunoiul și m-a văzut:

— Ce s-a întâmplat, Anca? De ce plângi?

— M-a dat afară… fata mea…

M-a luat în brațe și m-a dus la ea în apartament. Mi-a făcut un ceai cald și m-a ascultat cum îi povestesc totul printre suspine.

— Nu ești prima mamă care pățește așa ceva… Copiii din ziua de azi nu mai știu ce e recunoștința…

Am dormit pe canapeaua doamnei Stanciu câteva nopți. Între timp am încercat să vorbesc cu fratele meu, Mihai, dar el locuia cu soția și cei doi copii într-un apartament mic din Militari.

— Anca, știi că te iubesc ca pe ochii din cap, dar nu avem loc nici pentru noi… Poate găsești ceva de închiriat până se liniștesc apele cu Ioana…

Am început să caut chirii ieftine prin oraș. Pensia mea abia îmi ajungea pentru medicamente și mâncare. Într-o zi am primit un telefon de la Ioana:

— Mamă… ai uitat niște acte aici. Poți să vii să le iei mâine dimineață?

Am simțit o speranță firavă că poate vrea să vorbim. Când am ajuns la ușă, Vlad mi-a deschis și mi-a întins plicul cu acte fără să spună nimic. Ioana nici măcar nu a ieșit din cameră.

Am plecat cu sufletul zdrobit. Pe drum m-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru ea: nopțile nedormite când avea febră mare, banii strânși pentru meditații, hainele cumpărate din puținul meu doar ca ea să nu simtă lipsuri.

Acum eram doar o povară pentru propriul meu copil.

Într-o seară ploioasă m-am întors la blocul nostru vechi și am privit luminile aprinse din fereastra bucătăriei mele — sau a ei? Am stat acolo mult timp, până când frigul mi-a pătruns în oase.

M-am întrebat: oare unde am greșit? Oare dragostea de mamă poate fi prea mare? Sau poate lumea s-a schimbat atât de mult încât sângele nu mai înseamnă familie?

Poate că mulți dintre voi au trecut prin ceva asemănător sau cunosc pe cineva care a trăit această durere. Voi ce ați face dacă propriul copil v-ar întoarce spatele? Unde se termină sacrificiul părintelui și unde începe dreptul la propria viață?