Între două lumi: Povestea despărțirii de acasă

— Nu te mai întorci niciodată, nu-i așa, Vlad? Ai fugit ca un laș!
Vocea mamei răsuna în telefon, spartă de plâns și furie. Eram pe peronul Gării de Nord, cu rucsacul greu în spate și inima și mai grea. Trenul spre București urma să plece în zece minute. Îmi tremurau mâinile, dar nu știam dacă de frig sau de teamă.
— Mamă, nu fug… doar că nu mai pot… Nu mai pot să trăiesc așa, să fiu doar „fratele lui Radu cel bolnav”. Am nevoie să respir, să încerc să fiu cineva…
— Cineva? Cineva care își lasă fratele la greu? Care-și lasă mama singură cu toate?
Am închis ochii. Simțeam că mă prăbușesc. Dar trenul a venit și am urcat, cu lacrimile șiroind pe obraz.

Așa a început totul. Aveam 19 ani și simțeam că viața mea nu-mi aparține. Radu, fratele meu mai mic, fusese diagnosticat cu leucemie când avea 12 ani. De atunci, totul s-a schimbat: casa noastră din Ploiești s-a transformat într-un spital improvizat, iar mama a devenit o umbră de femeie, mereu obosită, mereu cu ochii roșii de nesomn. Eu? Eu am devenit invizibil. Notele mele bune nu mai contau, visele mele de a studia arhitectura la București păreau ridicole în fața suferinței lui Radu.

Dar după bacalaureat, când am primit scrisoarea de admitere la Universitate, ceva s-a rupt în mine. Am simțit că dacă nu plec atunci, n-o să mai plec niciodată. Așa că am strâns câteva haine, am lăsat un bilet pe masă și am fugit înainte să se trezească mama.

Primele luni la București au fost un coșmar dulce-amar. Împarteam o garsonieră cu Sorin, un băiat din Bacău care avea problemele lui – părinți divorțați, lipsă de bani, vise mari. Ne încurajam reciproc, dar eu nu puteam scăpa de vinovăție. În fiecare seară mă uitam la telefon și vedeam mesajele mamei: „Radu a făcut febră iar.” „Nu avem bani pentru tratament.” „Cum poți să dormi liniștit?”

Nu dormeam liniștit. Mergeam la cursuri ca un robot, desenam planuri de clădiri pe jumătate adormit și mă întrebam dacă am făcut bine. Într-o seară, Sorin m-a găsit plângând pe balcon.
— Vlad, trebuie să vorbești cu ea. Nu poți trăi așa.
— Ce să-i spun? Că mi-e bine aici? Că-mi place libertatea asta? Că mă simt vinovat în fiecare secundă?
— Spune-i adevărul. Că ai nevoie să fii și tu om, nu doar sprijinul tuturor.

Am încercat. Am sunat-o pe mama într-o duminică dimineață.
— Mamă… îmi pare rău că am plecat așa. Dar nu mai puteam… Nu mai puteam să fiu doar umbra lui Radu.
— Vlad, nu ai idee cât suferim aici fără tine! Radu te întreabă mereu unde ești. Eu nu mai fac față singură! Tu ai ales să fugi…
— Nu am fugit! Am ales să trăiesc și pentru mine!
A urmat o tăcere grea.
— Să nu uiți niciodată cine ești și de unde ai plecat.

După acel apel, relația noastră s-a răcit complet. Vorbeam rar și doar despre bani sau tratamente pentru Radu. Într-o zi, m-a sunat vecina noastră din Ploiești:
— Vlad, mama ta e la spital cu Radu. E foarte rău… Poate ar trebui să vii acasă.

Am simțit că mi se taie picioarele. Am luat primul tren spre Ploiești. În salonul rece al spitalului județean, mama stătea lângă patul lui Radu, cu ochii goi.
— Ai venit…
Nu era nici reproș, nici bucurie în vocea ei. Doar oboseală.
Radu era palid ca varul.
— Vlad… ai venit?
— Da, frate… Sunt aici.
L-am ținut de mână toată noaptea. Dimineața a deschis ochii și mi-a zâmbit slab:
— Să nu te superi pe mama… Ea e speriată. Și eu sunt speriat.

În acea zi am stat toți trei împreună pentru prima dată după mult timp. Am vorbit puțin, dar am simțit că ceva s-a schimbat. Mama nu m-a iertat pe deplin nici acum, dar măcar a început să-mi răspundă la mesaje fără să mă certe.

M-am întors la București cu sufletul sfâșiat între două lumi: cea a familiei care are nevoie de mine și cea a vieții mele noi, unde pot visa și construi ceva pentru mine. Încerc să le împac pe amândouă, dar uneori simt că mă rup în două.

Poate că mulți dintre voi au trecut prin asta: dorința de a-ți urma visul versus datoria față de familie. Nu știu dacă am făcut bine sau rău plecând atunci… Dar oare există vreodată un moment potrivit să alegi între tine și cei dragi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?