Când am aflat că fiica mea va avea gemeni, am decis să o ajut financiar. Nu mă așteptam la reacția asta

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva. Dar promite-mi că nu te superi!
Vocea Irinei tremura, iar ochii ei căprui evitau privirea mea. Era târziu, aproape de miezul nopții, și în bucătăria noastră mirosea a ceai de tei și a neliniște.
— Ce s-a întâmplat, Irina? Am întrebat, încercând să-mi ascund teama.
— Sunt însărcinată… și… nu cu unul, ci cu doi. O să am gemeni.
Pentru o clipă, timpul s-a oprit. Am simțit cum mi se taie respirația, apoi un val de bucurie și panică m-a cuprins deodată. Irina avea doar 24 de ani, abia terminase facultatea și lucra la o grădiniță cu jumătate de normă. Soțul ei, Radu, era la început de drum ca inginer. Știam cât de greu le era să se descurce cu banii.

— O, Doamne… Irina! Am șoptit, strângând-o în brațe.
Ea a început să plângă în hohote.
— Nu știu cum o să ne descurcăm, mamă. Chiria, ratele la bancă… Radu e speriat. Eu sunt speriată.
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Mi-am amintit de anii ’90, când eu și soțul meu, Viorel, ne chinuiam să punem ceva pe masă pentru Irina și fratele ei mai mic, Paul. Știam ce înseamnă să nu ai.

— O să vă ajutăm noi, i-am spus hotărâtă. Nu vă faceți griji pentru bani. O să găsim o soluție.

Nu mi-am dat seama atunci că promisiunea mea avea să aprindă un foc mocnit în familia noastră.

A doua zi dimineață, Viorel a venit acasă de la schimbul de noapte. I-am povestit totul printre lacrimi și zâmbete. S-a uitat lung la mine.

— Tu realizezi ce spui? Noi abia ne descurcăm cu pensia mea și salariul tău de la bibliotecă! Cum să-i ținem și pe ei?

— Sunt copiii noștri! Nu putem să-i lăsăm la greu.

Viorel a oftat adânc și a ieșit pe balcon să fumeze. Știam că nu-i place să vorbească despre bani. În familia lui, banii erau mereu motiv de ceartă.

În zilele următoare am început să punem deoparte tot ce puteam: am renunțat la cablu TV, am vândut vechiul nostru televizor cu tub și am început să gătesc mai mult acasă ca să nu mai cheltuim pe mâncare gata făcută. Paul, fratele Irinei, a aflat și el repede.

— Mamă, dar eu? Eu nu mai contez? Mereu doar Irina! Mereu doar problemele ei!

— Paul, nu e vorba de preferințe! E vorba că are nevoie de noi acum!

— Și eu am nevoie! Dar niciodată nu vezi!

A trântit ușa camerei lui și n-a mai ieșit toată ziua.

Într-o duminică, i-am invitat pe Irina și Radu la masă. Am pus pe masă tot ce aveam mai bun: sarmale, salată boeuf și cozonac făcut în casă. Încercam să păstrăm atmosfera caldă, dar tensiunea plutea în aer.

— Radu, dacă aveți nevoie de bani pentru ecografii sau pentru chirie… putem să vă ajutăm noi o vreme, am spus timid.

Radu s-a înroșit la față și a lăsat furculița jos.

— Mulțumim, dar nu vrem să fim o povară. O să ne descurcăm cumva.

Irina s-a uitat la el cu ochii mari.

— Radu! Mamă vrea doar să ne ajute!

— Da, dar nu vreau să depindem mereu de părinți! Nici ai mei nu ne pot ajuta cu nimic!

Viorel a intervenit:

— Băiete, nu e rușine să primești ajutor când ai nevoie.

Radu a tăcut. Irina a început iar să plângă.

După masa aceea, lucrurile s-au răcit între noi. Irina mă suna tot mai rar. Paul era tot mai distant. Viorel se închidea în el și petrecea ore întregi privind pe geam.

Într-o seară ploioasă de aprilie, Irina m-a sunat plângând:

— Mamă… nu mai pot! Radu e tot mai nervos. Se ceartă cu mine din orice. Spune că l-am făcut de râs în fața ta… că nu e bărbat dacă acceptă bani de la socri…

Mi-am mușcat buzele ca să nu plâng și eu.

— Draga mea… poate ar trebui să veniți la noi o vreme. Să nu mai plătiți chirie…

— Nu vrea! Spune că dacă venim la voi e ca și cum am recunoaște că am eșuat!

Am simțit cum mă sufoc de neputință.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru copii: hainele vechi purtate ani la rând ca ei să aibă rechizite noi; serile când stingeam lumina devreme ca să economisim curent; zilele când mergeam pe jos până la serviciu ca să le pot cumpăra dulciuri din piață.

Și acum? Acum gestul meu era privit ca o insultă?

În următoarele luni, relația cu Irina s-a răcit tot mai mult. Vorbeam doar despre sarcină și analize medicale. Niciun cuvânt despre bani sau despre sentimentele noastre rănite.

Paul s-a mutat la prietena lui fără să-mi spună nimic. Viorel a început să bea mai mult decât de obicei.

Când s-au născut gemenii — două fetițe superbe — am mers la maternitate cu un buchet imens de flori și un plic cu bani pentru primele luni acasă.

Irina m-a îmbrățișat rece.

— Mulțumesc… dar te rog, nu mai încerca să rezolvi totul cu bani.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea sub picioare.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: unde am greșit? Când a devenit ajutorul un motiv de ceartă? Oare dragostea de mamă poate fi prea mult?

Voi ce credeți? Cât ar trebui să intervină părinții în viața copiilor lor adulți? Unde e limita dintre sprijin și sufocare?