Sub același acoperiș cu mama: Unde se termină rana și începe iertarea?

— Nu vreau să plec, mamă! Nu mă lăsa aici! Am urlat, agățându-mă de mâneca subțire a hainei ei, în timp ce bunica mă trăgea încet spre ușă. Mama nu s-a uitat la mine. Privea pe fereastră, cu ochii goi, ca și cum nu eram acolo. Aveam unsprezece ani și în clipa aceea am înțeles că nu toți copiii sunt doriți.

Bunica m-a luat în brațe, mi-a șoptit la ureche: „Lasă, fata bunicii, aici ești acasă.” Dar eu știam că nu era adevărat. Acasă era acolo unde era mama, chiar dacă ea nu mă mai voia. În fiecare seară, după ce bunica stingea lumina, mă rugam să se întoarcă după mine. Dar zilele au trecut, apoi lunile, apoi anii. Mama nu a mai venit.

Am crescut în satul mic de lângă Bacău, printre oameni care știau totul despre toți. „Săraca de tine”, îmi spuneau vecinele când mă vedeau cu sacoșa de la piață. „Mama ta s-a măritat cu domnul acela din oraș, nu?” Da, cu domnul acela, Mircea, care nu voia copii din altă căsnicie. Mama a ales între mine și el. Și n-a ales bine.

La școală eram mereu „fata lăsată de mamă”. Colegii mă tachinau: „Ce-ai făcut de te-a părăsit?” Niciodată n-am știut să răspund. Poate că eram prea gălăgioasă, poate că nu eram destul de bună. Poate că pur și simplu nu meritam dragostea ei.

Anii au trecut greu. Bunica s-a stins când aveam douăzeci și unu de ani. Am rămas singură în casa bătrânească, cu amintirile și cu o rană care nu se închidea. Am muncit la brutăria din sat, am strâns bani să-mi repar acoperișul și am încercat să-mi fac o viață. Dar mereu simțeam că lipsește ceva — sau cineva.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, când vântul bătea crengile de geam ca niște degete nervoase, am auzit bătăi la ușă. Am deschis și am văzut-o pe mama. Era slabă, cu ochii umflați și hainele ude lipite de trup.

— Ana… pot să intru?

Am rămas blocată în prag. Nu știam dacă să plâng sau să urlu. În spatele ei era o valiză veche și o pungă de plastic ruptă.

— Ce cauți aici?

— Nu mai am unde să merg… Mircea m-a dat afară… N-am pe nimeni…

Vocea îi tremura. Pentru o clipă am văzut-o pe mama de altădată, cea care mă ținea în brațe când aveam febră. Dar apoi mi-am amintit cum m-a lăsat la bunica fără să se uite înapoi.

— Și eu? Eu unde am fost atâția ani?

A tăcut. S-a uitat la podea.

— Știu că nu merit… Dar te rog…

Am lăsat-o să intre. A stat pe marginea patului, cu mâinile strânse în poală ca o fetiță pedepsită. Am încălzit niște ciorbă și i-am dat o pătură uscată. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am întrebat dacă pot să iert. Dacă vreau să iert.

Zilele următoare au fost ciudate. Mama încerca să fie utilă: spăla vasele, mătura curtea, cosea la vechea mașină Singer a bunicii. Dar între noi era un zid gros de tăcere și resentimente.

Într-o dimineață, am găsit-o plângând la masa din bucătărie.

— Ana… știu că nu pot schimba trecutul… Dar aș vrea să încerc să fiu mama ta acum… dacă mă lași.

Am simțit un nod în gât.

— De ce acum? De ce când nu mai ai nimic?

— Pentru că abia acum am înțeles ce-am pierdut… Când Mircea m-a dat afară ca pe un câine, mi-am dat seama cât de ușor e să fii aruncat… Și mi-am amintit cum te-am lăsat eu pe tine…

A izbucnit în plâns. Am vrut să o îmbrățișez, dar ceva m-a oprit. Poate orgoliul, poate frica să nu fiu din nou rănită.

Seara aceea a fost începutul unui lung șir de discuții dureroase. Mama mi-a povestit despre frica ei de singurătate, despre cum Mircea îi promitea o viață mai bună dacă renunță la mine. Despre rușinea pe care a simțit-o când oamenii au început să vorbească despre ea prin oraș.

— Am fost lașă, Ana… Am crezut că pot începe de la zero fără tine… Dar n-am putut niciodată să dorm liniștită…

Am ascultat-o fără să spun nimic. În sufletul meu era furtună: furie, milă, dorința de a fi iubită și teama că totul e prea târziu.

Au trecut luni până când am reușit să-i spun „mamă” fără să simt că mă sufoc. Încet-încet, am început să gătim împreună, să râdem la seriale proaste la televizor, să ne povestim una alteia visele din copilărie.

Dar rana nu s-a vindecat complet niciodată. Încă mă întreb uneori dacă dragostea poate repara totul sau dacă unele răni rămân deschise pentru totdeauna.

Acum locuim împreună sub același acoperiș — două femei care încearcă să-și construiască o familie din cioburi sparte.

Mă uit la mama cum udă florile pe prispă și mă întreb: oare sângele ne obligă să iertăm orice? Sau iubirea adevărată începe abia atunci când alegem să iertăm?