Când dragostea arde: Poveste despre bucătărie, orgoliu și tăcere

— Nu pot să cred că ai ars tocmai sarmalele, Ilinca! Ai avut toată ziua la dispoziție, iar asta e tot ce ai reușit? Vocea lui Radu a tăiat aerul din sufragerie ca un cuțit. Mama lui, doamna Valeria, s-a uitat la mine cu o sprânceană ridicată, iar sora lui, Camelia, a zâmbit ironic. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc și mâinile mi se răcesc. Toți ochii erau pe mine, iar eu nu mai știam dacă să mă scuz sau să fug.

— Îmi pare rău, am încercat… am vrut să fie gata la timp, am zis încet, dar vocea mi s-a pierdut printre clinchetele farfuriilor.

Radu a oftat teatral și a împins farfuria deoparte. — Lasă, mama știe să facă sarmale adevărate. Poate te învață ea într-o zi.

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Nu era prima dată când Radu mă corecta sau mă ironiza în fața altora, dar niciodată nu fusese atât de crud. Știam că e obosit, că la restaurantul lui din centru presiunea e uriașă, dar asta nu-i dădea dreptul să mă facă de râs în propria casă.

După ce au plecat toți, am strâns masa în tăcere. Radu s-a trântit pe canapea cu telefonul în mână. Am vrut să-i spun cât de tare m-a durut reacția lui, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Am spălat vasele cu lacrimi în ochi, încercând să nu fac zgomot.

Noaptea aceea am dormit întoarsă cu spatele la el. M-am gândit la anii noștri împreună, la începuturile noastre când găteam împreună și râdeam de rețetele nereușite. Unde dispăruse acea complicitate? Când devenise totul o competiție?

A doua zi dimineață, Radu s-a comportat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. — Ai văzut unde mi-am pus cheile? a întrebat scurt, fără să mă privească. Am dat din cap și i le-am întins. Mi-a mulțumit absent și a plecat grăbit.

Am rămas singură în bucătărie, privind masa goală. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema. Poate nu sunt suficient de bună pentru el. Poate ar trebui să mă străduiesc mai mult. Dar apoi mi-am amintit de mama mea, care îmi spunea mereu: „Respectul nu se cere, Ilinca, se oferă.”

În zilele următoare am evitat să gătesc ceva complicat. Am făcut supe simple sau salate rapide. Radu nu a comentat nimic, dar nici nu a lăudat vreodată ce am pus pe masă. Tensiunea plutea între noi ca un nor greu.

Într-o seară, sora mea, Ana, m-a sunat. — Ilinca, ce ai? Parcă nu mai ești tu… Am ezitat să-i spun adevărul, dar vocea ei caldă m-a făcut să cedez.

— Radu m-a făcut de râs în fața tuturor… pentru niște sarmale arse. Nu știu ce să mai fac.

Ana a tăcut câteva secunde. — Ilinca, nu e vina ta. El are o problemă cu orgoliul lui. Nu lăsa să te calce în picioare.

Vorbele ei m-au urmărit toată noaptea. M-am gândit la toate momentele când am tăcut doar ca să evit un conflict. La toate dățile când am pus nevoile lui înaintea ale mele.

În weekendul următor, Radu a venit acasă mai devreme decât de obicei. Era nervos și agitat.

— Ce-ai pățit? am întrebat cu grijă.

— Un client a făcut scandal la restaurant… A zis că ciorba e prea sărată! Și bucătăreasa nouă a ars friptura! Nu mai suport incompetența asta!

L-am privit atent și am văzut pentru prima dată cât de obosit și frustrat era cu adevărat.

— Știi… și eu am ars sarmalele săptămâna trecută… Poate ar trebui să fim mai blânzi unii cu alții.

Radu s-a uitat la mine surprins. Pentru o clipă am crezut că va izbucni din nou, dar a oftat adânc.

— Îmi pare rău dacă te-am rănit atunci… N-am vrut…

— Dar ai făcut-o, Radu. Și nu e prima dată. M-am simțit mică și neimportantă în fața familiei tale.

A urmat o tăcere lungă. Am simțit cum inima îmi bate nebunește în piept.

— Nu știu ce să zic… Poate că am fost prea dur… Dar presiunea asta mă termină uneori.

— Și pe mine mă termină când nu mă respecți.

Pentru prima dată după mult timp, am simțit că ne spunem adevărul. Cuvintele au curs greu, dar sinceritatea lor ne-a apropiat puțin.

În zilele care au urmat, Radu a încercat să fie mai atent. A început să mă întrebe ce vreau să gătim împreună sau dacă vreau să ieșim la plimbare după cină. Nu s-au rezolvat toate peste noapte, dar am simțit că ceva s-a schimbat.

Totuși, rana rămâne acolo, ca o cicatrice invizibilă. Mă întreb uneori dacă dragostea poate supraviețui acestor mici răni zilnice sau dacă ele se adună până când nu mai rămâne nimic de salvat.

Oare câte femei tac din orgoliu sau din frică? Oare cât de mult putem ierta înainte să ne pierdem pe noi înșine?